agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3591 .



Eugenia Þarălungă. Despre viața secretă a micilor unități de percepție
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-01-04  |     | 




„Frazând tăios și memorabil ca Mariana Marin, dar evitând abisuri care nu-i sunt proprii, poezia Eugeniei Þarălungă duce cu gândul la inscripții de pe vechi blazoane, unde ascunsul se revelează prin mai ascuns. (…) Textele din această carte vorbesc, aristocratic ca în secolul XVII și înmănușate în negura subtil-luminoasă a femeilor din vremea lui Dante, despre femeia aproape metalică a secolului XXI”, afirmă Ioan Es Pop în finalul cărții „Mici unități de percepție” (ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2002).
Ce sunt, în fapt, aceste mici unități de percepție? Ele apar ca nodurile unei ordini ascunse, într-o continuă și discretă reașezare, care scapă controlului nostru: „sunt mici unități de percepție/ cu care ne petrecem timpul/ le așezăm frumos la rând/ apoi ne vedem de ale noastre// revenim lângă ele și/ ne mirăm că le găsim răvășite/ departe de ordinea cazonă/ pe care tot încercăm să le-o impunem/ ele au o viață secretă” (***, p. 18).
Detaliile sunt încolțiri spontane și familiare ale acestei ordini în mișcare, erosul poematic fiind însăși flacăra intimității: „hai să ardem împreună/ aici în colțul camerei/ nimeni nu va ști de ce incendiul nu se extinde/ și de ce ei nu au nici o putere asupra noastră” (***, p. 19). În acest spațiu, spiritul și materia, îngerul și trupul, timpul și corporalitatea dezvoltă afinități, atingeri și comunicări de „cuante” de energie re-semnificantă: „poate îngerul treptat se va simți/ inutil și stingher/ într-un final își va aminti totuși/ nici un înger nu este niciodată de prisos/ se va ghemui/ cu aripile către răsărit/ înspre omoplatul tău cel lesne mișcător (ei nu sunt niciodată de prisos); „atingerile îmi cotropesc trecutul/ lasă dâre dureroase/ adânci de câțiva centimetri/ de-a lungul trupului” (contiguitate).
Aceste transmiteri traduc ritmul respirației interioare: „eu împingeam demult către tine/ fără grabă/ acea căldură fără sfârșit care te ocrotește” (urmărindu-ți conturul epidermei) și reglează metamorfoze surprinzătoare: „asta e aripa din care trupul mi-a crescut” (aripa din care trupul). Ele dau acel influx de energie necesar trecerii spontane de la un plan la altul. Oniricul, imaginarul și cotidianul se suprapun până la experiența unui corp comun: „noaptea e coperta pe care visul fiecăruia alunecă” (vis cu dimensiuni variabile); „se conturează acum o ciudată nevoie de pudoare/ el lasă impresia că nu mie mi se adresează mesajul/ eu doar m-am întâmplat pe acolo/ ai lăsat în urma ta/ îmi spune/ o porțiune de vis cu spații interzise (…) în troleibuz am dus ceva cu mare atenție/ doar pentru a fi aruncat la capăt” (vis cu spații interzise).
Într-o atmosferă în care „ascunsul se revelează prin mai ascuns”, misterul este „regula jocului”: „indiferent ce s-ar întâmpla între voi de-adevăratelea/ există între voi ceva indestructibil/ așa se face că unele lucruri nu i le spui” (ochi mijiți în soare), erosul învăluit stimulând plasticitatea cuvântului.
Așa apar posibile contrageri și dilatări uriașe de perspectivă, enigmatice desene suprarealiste, dat fiind că tot ceea ce este filtrat prin cuvânt primește amprenta unei „umanizări”, cu tot ce implică ea ca libertate creatoare, devine „locuire poetică a lumii”: „am plâns cu mușchii/ nu mă dizolv în lacrimi/ plâng printre celule” (gravitam); „cât de miraculoasă este această casă a noastră/ a cui miraculoasă este această casă a noastră// o ducem nemulțumiți cu noi/ indiferenți/ nemiloși în expansiune/ întotdeauna gata să alergăm încoace încolo/ cu trupul cel întreg/ și lesne mergător” (balneară); „puterile lor de zămislire/ la atât s-au oprit/ a ieșit până la urmă o câtime de om/ pe jumătate fiară pe jumătate altceva/ el umblă pe sub pământ/ cu pași mari și repezi/ încercând să călătorească la fel de repede/ ca oamenii întregi de deasupra” (dincolo de axa verticală); „încerca să le dea peștilor apă să bea/ tot zicea că le e sete/ ei n-or să vină niciodată să îl strivească” (***, p. 72).
Singurătatea, chiar și intactă, se cere hașurată de „prezența în absență” a celuilalt: „colorează-mi conturul doar/ hașurează-mi singurătatea rămasă intactă/ contez pe tine” (grea de lună).
Poezia este în esența ei uimire, topire a fragmentarității și lipsei de noimă, asimptotă a inexprimabilului către care Eugenia Þarălungă ne conduce, la pas liniștit: „această ciudată liniște a mea pe care o plâng acum/ mi s-a arătat dintr-o dată/ până spre seară ei îmi vor împărți hainele/ dureros inocent tu mă vei conduce/ spre locul unde nu există milă sau rușine/ ci numai o mirare continuă” (lumina s-a lăsat copleșită cu greu); „un eu acaparator vânăt/ pulsând greoi desupra lucrurilor mici// greșeala nu e a mea/ ci a veacului acesta comprimat/ fragmentar și fără noimă/ de bună seamă vei înțelege/ cele ce îți spun acum nemăsurată/ este breșa nenumărate/ sunt izgonirile care te uimesc” (galvanizat prin nesupunere).
Crucea desemnează acea imponderabilă „iconică”, marcă epifanică a umanului, care îngăduie „jocul libertății” la răscrucea dintre privirea spre lume și cea spre Dumnezeu: „înșelător de simplă/ această cruce de nuc// îmi impinge înainte picioarele/ unul câte unul/ spre o zare mereu schimbătoare” (atât de transparent); „nespus de receptivă la cuvintele tale ridică-te/ așa mi-ai zis/ nu aceea e groapa în care trebuia să stai (…) pierderea nu e întotdeauna un gol/ izbăvirea nu se exersează periodic/ ci se arată dintr-o dată ca o răscruce/ dar nu mai ai nici un drum de întoarcere” (conturul cunoașterii îngăduite). Autoarea însăși vorbește, într-un interviu, ca un element esențial al intenției sale artistice, despre provocarea trecerii de la dragostea incipientă, cu atracția ei inerentă, la răscrucea unei responsabilități: „nu aceea e groapa în care trebuia să stai!".
Punctul de răscruce, din care „nu mai există drum de întoarcere”, înseamnă totodată o șansă de aclimatizare a miracolului prin infuzarea sa în bucuriile simple: „ei spun că toleranța la miracol/ se apropie spectaculos de magie/ dar pentru tine calupul de suferință/ ori de eșec/ se termină brusc/ și cazi în gol/ într-o altă bucurie cotidiană/ ridicată la rangul de sens al existenței” (36 plus sau minus 3 ani); „m-am bucurat/ nu era cine știe ce/ erau culorile/ cărora le-am fost recunoscătoare/ erau sânii/ erau ochii brațele/ era un fel de siguranță luminos ghidușă/ ca atunci când descoperi deodată/ ce îți mai rămâne de făcut” (ce îți mai rămâne de făcut). Existența umană nu poate fi programată, și prin urmare „întreruperea viului naște durere/ dar iubirea abia acum/ dă ocol terifiantului” (viul întrerupt).
Liniștea și strigătul sunt cele două fețe ale mărturiei ființei, în punctul-limită sau zidul planckian al unui „prezent neclintit”, în care se proiectează istoria: „acest prezent neclintit care/ mă perimează continuu/ de fapt nu mă atinge/ nu mă carbonizează/ nu mă străbate către nord/ ci mă lasă intactă/ mă îmboldește doar să strig prin piețe” (muchiile drepte fac legea); „îți cuprinde doar vertebrele/ iubirea mintea îți este în continuare/ liberă și iscoditoare prin oraș/ pe mine mă zidește/ într-un perete de sticlă lichidă/ te pot privi liniștită de acolo” (***, p. 57).
Mai departe, Eugenia amintește despre înălțare, plecând de la cuvintele ce gravitează în jurul acelorași „mici unități de percepție”: „sunt doar cuvinte ce se rotesc în jurul sonatei lui mozart// chiar și frații wright/ prima dată s-au ridicat de la pământ/ nu mai mult de 15 secunde// ai fi putut fi tu/ cel care se înalță” (nemiloasă și mereu în expansiune). Însă forța ascensională este primită cu adevărat în acel gest de încredințare a toate în voia lui Dumnezeu care, în fond, înseamnă o armonizare cu dinamismul ordinii ascunse, neraționalizabile, a iconomiei divine: „cum aș putea să nu îți las Þie grijile mele/ vezi tu de răsadurile din grădină/ ridică soarele pe bolta cerească/ în fiecare dimineață (…) lungește tu membrele copiilor ajunși la pubertate/ adună oasele de mijloc ale tinerelor fete/ într-un căuș dătător de viață/ gârbovește-i pe cei bătrâni/ până la ghemuirea de tot/ înalță-Te înalță-ne/ cum aș putea să nu îți las ție grijile mele” (en la madrugada).
Alexandru Cistelecan confirmă, în postfața volumului, calitatea de „mărturie luminoasă” a poeziei Eugeniei Þarălungă, în care „confesiunea a găsit un flux atât de natural încât pare genuin, iar stările, oricât de agravate de melancolie, rămân matinale și diafane. (…) Imaginile de ruptură, imaginile de învolburare răsar și ele cu o prospețime primăvăratică, într-o spontaneitate eclatantă. Un imaginar fraged, crud, suav și când se aprinde în fulguranțe expresioniste se ridică nonșalant din stratul sporovăielii”. Aș adăuga că, pe undeva, cheia „soluției fericite” stă în redescoperirea, prin micile unități ale percepției, a vibrației iconice în care se întrepătrund visul și trezia, taina și descoperirea, oprirea și înaintarea, sau coborârea și înălțarea. Volumul a fost răsplătit cu premiul pentru debut al U.S.R.





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!