agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4090 .



Jurnalul poeziei lui Călin Vlasie
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Gorban ]

2009-08-27  |     | 



Într-o lume a vitezei, o lume în care, ea însăși, tehnologia capătă identități poetice, o lume în care omul se mecanizează din ce în ce mai mult, o lume în plină criză de identitate, nu mulți sunt aceia care, atunci când scriu versuri, se gândesc de zece ori, dacă nu mai mult, la construcția finală a poemului. Iar cei care o fac, își asumă cu adevărat responsabilitatea zidirii întru Adevăr a Poeziei, așa cum numai călugării știu să o facă în timpul rugăciunii. Printre acei puțini sceptici ai verbelor în liră se numără și Călin Vlasie, unul dintre poeții optzeciști care și-a construit identitatea și viziunea poetică în propriul cabinet terapeutic, un cabinet al obsesiilor politico-sociale, al cărților interzise de comuniști, al așteptărilor debutului literar, al iubirii în taină, în ascunsul minții, în psihic. Suma căutărilor adolescentine, a obsesiilor, a exercițiilor și aspirațiilor literare este, fără îndoială, ingredientul cel mai potrivit pentru a începe un jurnal literar. Așa pare să se prezinte poetul și eseistul piteștean în cartea „Poezie și psihic”, apărută la Editura Paralela 45 în 2003, o carte pe care, personal, o numesc cartea unui deceniu de literatură, asta pentru că, în cele aproape 200 de pagini, autorul se dezvelește de intimitatea literară, anume, scoate din sertar pagini de jurnal, scrisori și articole, toate redactate în perioada 1984-1994.
Preocupat de poezie până în măduva visului, eseistul piteștean crede că, pentru a fi poet, trebuie, înainte de toate, Poetul să fie viu, atât de viu încât să aibă puterea de a face din el însuși subiect de laborator, de cabinet literar, de examinat. Acesta, consideră că Autorul, indiferent de ipostaza artistică în care se află, poate fi mijloc de cunoaștere în sine. Conștient de evoluția poeziei, Călin Vlasie, în cabinetul literar, se arată interesat de două aspecte și anume: evoluția psihicului uman și evoluția tehnicilor poetice, motiv pentru care, fără a se menaja, își analizează întreaga gândire creatoare. „O înțelegere a poeziei nu este posibilă fără o înțelegere superioară a psihismului care o generează în parte.(…) Vreau să mă cunosc din mine însumi, căci eu sunt identic cu mine însumi.(…) Poezia mea este a unui om viu, stabil prin intensitate, organic prin fragmentarism, sensibil prin judecată, particular prin general.”
Anii comunismului, așa cum reiese din fragmentele de jurnal ale cărții, dar și din epistolele trimise către prieteni, iubite, scriitori sau critici literari, par să fi fost pentru poet anii groazei, asta pentru că, cenzura și regimul politic instaurase sentimentul de sinucidere culturală. „De 5 ani și jumătate nu am mai scris un vers. Nu doar mie mi se întâmplă. Mulți (în special) optzeciști se plâng de același lucru. Nu am mai putut scrie pentru că nu mai credeam în nici o putere individuală, credeam că răul era veșnic și alesesem, distruși, sinuciderea, o formă de sinucidere.” Însă, în tot acest timp, Călin Vlasie se delecta, în cabinetul intim, din autori la care cu greu se ajungea: M. Heidegger, G. Berger, G. Papini, J. Grenier, P. Francastell, O. Wilde, etc. De la aceștia extrase ideile despre omul modern, orizonturile psihologiei, cele ale poeziei și esteticii, precum și cele ale criticii literare contemporane, idei pe care le-a fructificat întru construirea viziunii poetice.
În vremuri tulburi, poezia era considerată un mijloc de comunicare. Tinerii se întâlneau în ateliere literare (aici Cenaclul de Luni, București) unde „dezbăteau” probleme legate de literatura contemporană, comunicare și tehnologie. Omul contemporan, în viziunea autorului piteștean, avea nevoie de poezie, deoarece aceasta oferea, nu doar un alt proces de comunicare, cât și „o posibilitate de psihism terapeutic”, ba chiar, o formă de rezistență în fața regimului politic. Realitatea socială, odată cu descoperirea computerului, impunea o nouă abordare psihologică. Această abordare venea din cabinetele de lucru ale artiștilor. „Antichitatea a descoperit omul genetic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creații; epoca în care tocmai pășim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la noile creații.”
Poet sensibil și cerebral, Călin Vlasie vede în sine modul de elaborare și organizare a poeziei. Poezia se arată totodată a fi una cibernetică, odată ce aceasta ajunge să folosească, prin așa zisele tehnici vizuale (electronice), computerul sau alte programe. Acest tip de poezie, autorul avut aici în discuție, nu o condamnă, dar spune despre ea că nu primește întregul suport emoțional venit din partea poetului.
Generațiile mai tinere, apar în imaginea eseistului, drept fabrici de imagini poetice. Asta pentru că „sunt mai aproape ca oricând, cu un minimum de inteligență, de a realiza imagini poetice sclipitoare.” Dar, dacă tânărul poet nu posedă cunoștințe tehnice privind realizarea unui poem, sau dacă acesta nu are un bagaj de literatură, el apare ca un „jucător”, un perdant în fața Poeziei. Adevărata poezie este cea care izvorăște din Ființă, nu din inginerii textualiste, chiar dacă „viitorul ne învață să ne despovărăm de trup”. Cu toate acestea, Călin Vlasie apreciază faptul că poezia are nevoie de imagini, însă acestea trebuie construite în armonie cu Poezia, cu Lumea, și chiar cu tehnologia. „Imagineria (apropiată și ca structură fonetică de inginerie) este produsul propriu și unic al poetului care nu trăiește în mod absolut nici în lume, nici între cuvinte, nici în plan ideal, nici în plan real, nici în plan impersonal dar nici în plan personal, ci într-un laborator poetic populat cu fapte reale și cuvinte supuse și unele și altele observațiilor, problemelor, experiențelor și experimentelor cele mai imprevizibile.” Chiar dacă în formă textualistă un poem rezultat în urma unui anume program-experiment, prin imagistică va surprinde, va șoca, el nu va reuși să transmită cu adevărat mesajul intim al psihicului uman, fie acesta și unul al finitudinii, al angoasei. „Un lucru, o ființă sunt produse finite, dar ce infinit complicate le precede! Poezia ca finitudine artistică este dintr-un punct de vedere mai puțin interesantă ca pregătirea finitudinii. Este ceea ce un calculator-poet nu va fi în stare niciodată.”
Mergând pe liniile poetice ale lui I. Barbu sau ale lui Rimbaud, autori care au avut mai multe cicluri de scriere întru Opera Poetică, Călin Vlasie găsește că un autor poate avea „amnezie”, fenomen considerat necesar în actul creativ. Între ciclurile de creație, când se petrece „pauza” poetul se poate redescoperi sau, mai mult, se poate găsi într-o cu totul altă formulă. Această regăsire este posibilă doar dacă din criza de identitate izvorăște Poezia, Ființa. „Mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în cadrul creativ, firește amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi, a te regăsi mai ales atunci când te afli într-o stare critică extremă.” Într-o altă ordine de idei, poetul are, ca orice alt artist, „ciclul poetic al istoriei personale”, adică Simțul Poetic suportă mutații în raport cu evoluția spirituală. Există, din acest motiv, autori care scriu doar până la o anumită vârstă. Este și cazul celor doi poeți amintiți mai sus, pe care autorul nostru îi are în vedere. „Cazul lui Rimbaud și cazul lui Ion Barbu nu sunt deloc accidentale, ci consecință firească și posibilă a unei poetici potrivit căreia ciclul poetic al istoriei personale înseamnă noutate formală personală și limitată: încercând noutatea formală, încetează și poezia.” Practic apelul la limbajul matematic, formal, experimental, de laborator duce la dispariția ciclurilor de creație și în final la încetarea poeziei.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!