În modernitatea și mai ales în postmodernitatea poetică – și ne referim acum la spațiul poeziei române – tema poetică a dezrădăcinării a învățat să surmonteze cu grație clișeele de gândire de tip tezist-semănătorist sau tezist-gândirist și în genere orice tip de viziune în care factorul exaltant necondiționat este considerat la modul aprioric sentimental național.

O atare concepție care mută granița axiologică obligatoriu nu mai departe de perimetrul naționalismului poate naște cel mult o poezie a nostalgiei domestice, nostalgia unui spațiu în care primează sentimentul de adaptare, confortul securizant, un spațiu în care self-ul nu este deranjat de invazia non-self-ului. „La mine acasă” ar însemna, va să zică, „eu și liniștea mea”.

Această nostalgie minimală nu-și mai are locul în poezia actuală. Aici zborul departe (bineînțeles, cu avionul, peste mări și țări), dezlipirea de pământ și de limbă favorizează experiențe semnificative, culminând cu o redescoperire a sinelui care nu ține numaidecât de nostalgia domestică, de acea filosofie a confortului minimal și necesar. Precum în filosofia lui Blaga, „acasă” poate însemna de astă dată o „matrice stilistică” abisală care, o dată asumată, devine ea însăși o condiție optimă a creativității, a întâlnirii cu noul. Acest sine adânc nu este cu adevărat dat (trăit) decât în măsura în care este redescoperit și asimilat cu întreaga spontaneitate a ființei.

Prospețimea imaginii și a expresiei în poezia Luciei Cherciu („Lepădarea de limbă”, Vinea, 2009, volum de debut) ține de o astfel de asimilare a motivelor folclorice (iată, în poezia „Insomnie II” avem o suprapunere a motivelor imagistice: ochi, soare și pasăre, într-un poem cu atmosferă erotică: „aștepți să vină zorile/ urmărind cântatul cocoșilor/ ca și cum soarele ar fi ochiul unui cocoș”). Rezultă un fel de stilizare abisală a trăirii, în virtutea căreia lumea cea mai contingentă se contractă în puncte de maximă coincidență a intimității cu alteritatea.

Poeta este totodată un fin observator al automatismelor și devianțelor psihologice, reflectorizând prin varietatea detaliilor atât dezrădăcinarea de limbă și neam, cât și ieșirea unei întregi lumi din rosturile ei. Între conștiința „îngropării de viu” și cea a plutirii sau legănării cu fervoarea iubirii se dezvoltă afinități misterioase, modulate de registrul unei sensibilități creștine.

Imaginarul colectiv, apartenența la neam acționează ca un fel de „catalizator al erosului” (Heidegger), căci apartenența la neam și la limbă înseamnă o pre-apropiere între ființe. Pământul este condiția deschiderii unei lumi, spune Heidegger. Naționalismul este invocat în filosofia existențialistă, încă actuală în postmodernism, cu sensul de mediere a apropierii printr-o pre-apropiere, a dezvăluirii printr-o pre-dezvăluire. Căci limba (natală) este casa ființei, iar relația dintre om și limba natală este în esență o relație de iubire, pentru că numai vorbitorul poate penetra limba cu care s-a născut în toate intimitățile ei, cunoscându-i toate unghiurile și fațetele.

Se semnalează însă riscul ca acest raport de intimitate să se piardă, dintr-o perspectivă mult prea apropiată, devenită utilitară. Experiența înstrăinării poate fi cu adevărat benefică în măsura în care ea redescoperă pururi ceea ce era știut deja. Poezia Luciei Cherciu ne oferă o astfel de experiență plăcută, a redescoperirii de sine.