| = "Dumnezeu și-a amintit că există..." | Dănilă Florentina-Loredana [10.Dec.04 12:43] |
| Cu aceeași plăcere cu care ți-am citit proza postată pe site, am lecturat și această pagină de jurnal, cu deosebirea că...m-am cutremurat. Acest fragment m-a reîntors în timpul acela în care la București părea atât de ireal și îndepărtat ceea ce se întâmpla în Timișoara. O colegă de facultate, al cărei tată era redactor la "Scânteia", ne-a informat la școală despre evenimente, încheind cu întrebarea: "Și noi ce facem? Stăm și ne îngrășăm?". Am rămas cu acea întrebare înfiptă în minte, ne-am arătat apoi o vitejie tardivă, de care nimeni nu mai avea nevoie. Apoi ceața ce pare a nu ierta nimic...Și obsedanta întrebare: La ce bun? Mulțumesc de amintire. "Cine uită, nu merită". | |
| = "revolutia" | Carmen Botosaru [02.Oct.05 19:06] |
| - Ai auzit? Cica la Timisoara ar fi… - Ssssst… Mai incet… - Taceti din gura. Cam asta isi spuneau mama, vecinii, cunostintele in zilele acelea. Adica mai nimic. Toti ascultau Europa Libera, dar in secret. Sistemul coercitiv a reusit pana in ultima clipa sa pastreze tacerea. In orasele mici, oamenii au aflat tarziu ce se intampla. Eu aveam 21 de ani, eram in Slobozia, la 110 km de Bucuresti. In oras, dupa 22, au fost cateva tancuri postate in diverse locuri, circulau zvonuri ca apa e otravita, soldatii pazeau de ‚teroristi’ principalele obiective (posta, spitalul…), ceva forfota pe strazi. In 23 sau 24 decembrie au plecat masini incarcate cu tineri fluturand steaguri cu stema decupata, spre Bucuresti. Eu n-am plecat... mama nu mi-a dat voie!! Am stat in casa, sunt dintre cei care, contemporani cu ‚revolutia’, au trait-o in fata televizorului. De rusinea asta n-o sa ma vindec niciodata, iar incalceala anilor care s-au scurs de-atunci au adus si amaraciunea faptului ca vinovatii nu sunt nicaieri si nu isi pot primi pedeapsa. Ma intreb cum se simt vinovatii de-atunci si de azi, ce fel de constiinta au si cum dorm noaptea. | |
| = Carmen | Dănilă Florentina-Loredana [13.Dec.04 08:22] |
| Sper că autorul mă va ierta că vin aici din nou, dar nu știu unde altundeva ar fi mai nimerit să-ți spun ceea ce am simțit citind ce ai scris :"de rușinea asta nu am să mă vindec niciodată". Ba să te vindeci! Și eu tot 21 de ani aveam, și eu eram tot în Slobozia (avuseseră grijă să ne trimită mai devreme în vacanță, din 17 mi se pare), iar mie mama mi-a dat voie. Mai exact, i-am nesocotit rugămintea de a nu pleca. I-am spus că tot mă duc, așa că dacă vrea să nu mor de foame pe-acolo, să-mi pregătească ceva. Plângea și făcea la pachete. Am plecat tot de rușinea de a fi stat în fața televizorului când alții mureau (atunci credeam că, cu rost). ȘI? Acum mi-e rușine c-am fost. De ce? Pentru că am fost degeaba, pentru că nu noi am făcut revoluția, pentru că aveam idealuri care s-au topit... | |