Comentariile membrilor:

= mini eseu personal al poeziei Lacustra
Katana Danut
[15.Mar.05 11:44]
Universul poeziei bacoviene este ca o cupolă de plumb sub care domnește neliniștea , spaima de neființă , de izolare: De-atâtea noțti aud plouând /Aud materia plângând/Sunt singur si ma duce-un gând/Spre locuintele lacustre .
Poezia “Lacustră” este o emblemă a viziunii artistice bacoviene în care primează o stare de spirit într o atmosferă specifică unei realități poetice originale. Calitatea cea mai importantă a acestei capodopere este, dincolo de sugestia de atmosferă, funcția simbolică. Poezie a stării de spirit tipic bacoviană, Lacustră se constituie ca o reverie temporală în care raportul natură om este perceput dintr o nouă perspectivă, caci planul exterior (al naturii și al lumii materiale) pare a fi determinantul vieții psihice, prelungind sentimentul terorizant al trăirii într o relitate ostilă.
Elementul fundamental este apa, simbol al disoluției totale. Ceața și ploaia, proiectate la dimensiuni universale, devin, dintr-o manifestare meteorologică, forma preponderentă de manifestare a materiei., cele două elemente realizând o dizolvare perpetuă, o surpare continuă. Poezia comunică un sentiment de dezagregare sub imperiul apei a lumii și deci și a individului atât de aproape de moarte și sugerează însingurarea totală într-o lume în care poetul se simte despărțit printr-un “gol istoric”. Sub raport temporal, ploaia este proiectată în infinit și în nedefinit. Singur în univers, Bacovia intuiește ploaia, ca plânsul materiei însăși:”De-atâtea nopți aud plound/ Aud materia plângând”. Plansul cosmic al naturii, cuprins in aceasta personificare cu valoare de simbol, se va restrange de la expresie la impresie, semnificând adâncimea însingurarii pana la disparitia totală.
De fapt, plansul este al poetului, ca si spaima , si frica atat de profunda, de adancă, încat se extinde in spații nelimitate, cosmice: „Aud materia plangând”, la care se adaugă și ideea de timp infinit, prin sintagma: „De-atatea nopti”; careia ii confera valoarea de superlativ absolut.
Sub efectul ploii, se erodează chiar coordonatele fundamentale ale spațiului și timpului. Se creează senzația unei suspendări temporale și a rătăcirii într-un gol primordial. Golul, obsesie a liricii bacoviene, revine în Lacustră cu semnificația absolutului impas istoric, a morții timpului și se întinde între prezentul cu obsesivul și exasperantul ritm al ploii care nu se mai sfârșește și vremurile îndepărtate din străfundurile originale ale omenirii, când omul îngrozit de propria sa singurătate și de adversitatea stihiilor și a fiarelor sălbatice se claustra în locuințele sale lacustre în care se simțea în siguranță numai după ce apuca să tragă podul de la mal. Poetul se simte coborât din acest punct de vedere pe o treaptă subumană de început al existențianismului. Podul rămas la mal, în contextul existenței primitive, înseamna un pericol. Ion Caraion vorbea despre „sfârșitul continuu” bacovian, despre „neântreruptul plans”, „tresarirea continuă”. Somnul în Lacustră este „un somn răsturnat”, pentru ca presupune zvarcolire sau coșmar. Spaima se adâncește „și parcă dorm pe scânduri ude în spate mă izbește un val” și în aceasta atmosferă de zbucium poetul descoperă o realitate care-l desfiintează ca om prin versul “tresar prin somn și mi se pare că n-am tras podul de la mal”, subliniind imposibilitatea de a lua contact cu viața. Atributul „ude” cumuleaza și el sensuri în a caror prismă intra solitudinea, plansul, neantul.
Descoperim o suprapunere de planuri: planul exterior, al lumii si al naturii, și planul interior. Relația dintre ele se realizează prin percepții, printr-o invazie a inceputului, un somn adanc, dar iritant, pentru ca el genereaza amenintarea morții.
Întreaga stare sufleteasca a poetului este redată prin intermediul senzațiilor. De la planul oarecum concret, de enumerare a senzațiilor organice, din strofa a doua, se trece la un nivel abstract, meditativ și simbolic, in strofa a treia, strofă ce simbolizează amenințarea morții. Apăsarea sufletească este subliniată și de piloții grei care se prăbușesc, care simbolizează disproportia forțelor care se apară, față de cele in ofensivă. Semnifică aici infrangerea interioara, prăbușirea, suferința, spasmul, anularea oricarui act dinamic, a oricarei initiative. “tot tresărind, tot așteptând” e o prelungire pe plan interior a incapacității de evadare din obsesia existențială și întregește ideea ireversibilității. Așteptarea plasează spiritul sub zodia spaimei de necunoscut. În mijlocul apocalipsei, spiritul nu se mai regăsește pe sine, nu are nici refugiu, nici sprijin, supraviețuiește tragic în golul absolut.
Verbele la gerunziu plouând, plângând contribuie la realizarea unei neliniști metafizice și rimează cu substantivul gând, creând sonoritatea unei monotonii exasperante. Ecoul lăuntric este realizat, de asemenea, de tonalitatea minoră a imperfectelor: dormeam, stam, era si de tonurile inchise, stinse, de cuvintele: vestmant, vant, precum si de cele stridente, onomatopeice: scartiau, frig. Poezia are astfel o structura armonioasă, dictată de o muzică interioara gravă.
Tonul elegian este sugerat si de iambul care domina aproape toata poezia, alternând cu peonul și amfibrahul. Piciorul metric din 8 versuri.

Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !

= mini eseu personal al poeziei Lacustra	Katana Danut [15.Mar.05 11:44]
Universul poeziei bacoviene este ca o cupolă de plumb sub care domnește neliniștea , spaima de neființă , de izolare: De-atâtea noțti aud plouând /Aud materia plângând/Sunt singur si ma duce-un gând/Spre locuintele lacustre . Poezia “Lacustră” este o emblemă a viziunii artistice bacoviene în care primează o stare de spirit într o atmosferă specifică unei realități poetice originale. Calitatea cea mai importantă a acestei capodopere este, dincolo de sugestia de atmosferă, funcția simbolică. Poezie a stării de spirit tipic bacoviană, Lacustră se constituie ca o reverie temporală în care raportul natură om este perceput dintr o nouă perspectivă, caci planul exterior (al naturii și al lumii materiale) pare a fi determinantul vieții psihice, prelungind sentimentul terorizant al trăirii într o relitate ostilă. Elementul fundamental este apa, simbol al disoluției totale. Ceața și ploaia, proiectate la dimensiuni universale, devin, dintr-o manifestare meteorologică, forma preponderentă de manifestare a materiei., cele două elemente realizând o dizolvare perpetuă, o surpare continuă. Poezia comunică un sentiment de dezagregare sub imperiul apei a lumii și deci și a individului atât de aproape de moarte și sugerează însingurarea totală într-o lume în care poetul se simte despărțit printr-un “gol istoric”. Sub raport temporal, ploaia este proiectată în infinit și în nedefinit. Singur în univers, Bacovia intuiește ploaia, ca plânsul materiei însăși:”De-atâtea nopți aud plound/ Aud materia plângând”. Plansul cosmic al naturii, cuprins in aceasta personificare cu valoare de simbol, se va restrange de la expresie la impresie, semnificând adâncimea însingurarii pana la disparitia totală. De fapt, plansul este al poetului, ca si spaima , si frica atat de profunda, de adancă, încat se extinde in spații nelimitate, cosmice: „Aud materia plangând”, la care se adaugă și ideea de timp infinit, prin sintagma: „De-atatea nopti”; careia ii confera valoarea de superlativ absolut. Sub efectul ploii, se erodează chiar coordonatele fundamentale ale spațiului și timpului. Se creează senzația unei suspendări temporale și a rătăcirii într-un gol primordial. Golul, obsesie a liricii bacoviene, revine în Lacustră cu semnificația absolutului impas istoric, a morții timpului și se întinde între prezentul cu obsesivul și exasperantul ritm al ploii care nu se mai sfârșește și vremurile îndepărtate din străfundurile originale ale omenirii, când omul îngrozit de propria sa singurătate și de adversitatea stihiilor și a fiarelor sălbatice se claustra în locuințele sale lacustre în care se simțea în siguranță numai după ce apuca să tragă podul de la mal. Poetul se simte coborât din acest punct de vedere pe o treaptă subumană de început al existențianismului. Podul rămas la mal, în contextul existenței primitive, înseamna un pericol. Ion Caraion vorbea despre „sfârșitul continuu” bacovian, despre „neântreruptul plans”, „tresarirea continuă”. Somnul în Lacustră este „un somn răsturnat”, pentru ca presupune zvarcolire sau coșmar. Spaima se adâncește „și parcă dorm pe scânduri ude în spate mă izbește un val” și în aceasta atmosferă de zbucium poetul descoperă o realitate care-l desfiintează ca om prin versul “tresar prin somn și mi se pare că n-am tras podul de la mal”, subliniind imposibilitatea de a lua contact cu viața. Atributul „ude” cumuleaza și el sensuri în a caror prismă intra solitudinea, plansul, neantul. Descoperim o suprapunere de planuri: planul exterior, al lumii si al naturii, și planul interior. Relația dintre ele se realizează prin percepții, printr-o invazie a inceputului, un somn adanc, dar iritant, pentru ca el genereaza amenintarea morții. Întreaga stare sufleteasca a poetului este redată prin intermediul senzațiilor. De la planul oarecum concret, de enumerare a senzațiilor organice, din strofa a doua, se trece la un nivel abstract, meditativ și simbolic, in strofa a treia, strofă ce simbolizează amenințarea morții. Apăsarea sufletească este subliniată și de piloții grei care se prăbușesc, care simbolizează disproportia forțelor care se apară, față de cele in ofensivă. Semnifică aici infrangerea interioara, prăbușirea, suferința, spasmul, anularea oricarui act dinamic, a oricarei initiative. “tot tresărind, tot așteptând” e o prelungire pe plan interior a incapacității de evadare din obsesia existențială și întregește ideea ireversibilității. Așteptarea plasează spiritul sub zodia spaimei de necunoscut. În mijlocul apocalipsei, spiritul nu se mai regăsește pe sine, nu are nici refugiu, nici sprijin, supraviețuiește tragic în golul absolut. Verbele la gerunziu plouând, plângând contribuie la realizarea unei neliniști metafizice și rimează cu substantivul gând, creând sonoritatea unei monotonii exasperante. Ecoul lăuntric este realizat, de asemenea, de tonalitatea minoră a imperfectelor: dormeam, stam, era si de tonurile inchise, stinse, de cuvintele: vestmant, vant, precum si de cele stridente, onomatopeice: scartiau, frig. Poezia are astfel o structura armonioasă, dictată de o muzică interioara gravă. Tonul elegian este sugerat si de iambul care domina aproape toata poezia, alternând cu peonul și amfibrahul. Piciorul metric din 8 versuri.