| = Un semn al trecerii mele | Maria Prochipiuc [02.Sep.04 08:16] |
| Buze arse de sărutul dimineții pierde noaptea în zboruri spre adâncuri setea în pași de dans pe nisipul albastru desenează flori | |
| = ochire critica asupra buzelor arse | Andrei Dobos [02.Sep.04 15:25] |
| S-ar parea ca mimezi si tu neindemanarea versificatiei, cum facea candva Bacovia, sau cum face M.Ivanescu. Dar sa vedem: primele trei strofe:"M-am trezit dimineata cu buzele arse de soare,/Imi umblase somnul cu capul dezgolit.../Purtase-n par intreaga sa uitare," pana aici textul are coerenta, sablonul clasic functioneaza, versurile pot fi interesante pentru amatorii unor astfel de sabloane, nu ma numar printre ei. Urmatorul vers, insa, pare a fi o auto-persiflare, si de aici drumul spre o creatie postmodernista era deschis. Din pacate in strofa a doua dau de "seva, apa de mare, zborul spre adancuri", aceleasi "buze arse de soare" si (cum putea sa lipseasca?) "caietul cu ganduri"? Ultima strofa aduce imagini de un suprarealism strident, imagini care frizeaza enormul. In prima strofa se mentine o "coerenta a banalului"(sic!), prin "nisipurile" si "intinderile albastre", cu restul poemului. A doua strofa vine cu o imagine necredibila, spun necredibila deoarece imi pare ca semnificatul acesteia este total dispersat. In sfarsit, in strofa 3 tabloul mare-cer-astre este intregit, iar in cea de-a 4-a aceleasi bantuitoare "buze arse" reapar pentru a ne plictisi definitiv. | |