| = un semn de tacere care striga | secunda [03.Oct.01 23:21] |
| o melodie pe un ton de doina de jale strabate ca un dulce iz intreaga poezie. fiorul lacrimei parcurge in ton de elegie fiecare vers ... din ce in ce mai multa lume trista este printre noi, incat, tristetea ia forma firescului la un moment dat, atat de firesc incat nici moartea nu mai socheaza...trece neobservata chiar de tine insuti... trei strofe surprind o intreaga istorie a sufletului; din doi se ajunge la unul, din cuvant rostit la cel scris... sufletul simte dar iata , ramane tot mai mut, tot mai singur... si cine nu a plans pana la epuizare? pana ajungi acolo unde lacrimile nu mai sunt decat tipete, dor , cuvinte... adjectivul nebuna imbraca tristetea intr-o forma de frumos aparte, a scoate din banal; dar atat de des repetat, ajunge sa se contopeasca cu celelalte sentimente...sa ajunga poate chiar pleonasm..ca si cum tristetea nu ar putea fi altfel decat nebuna, te ridica pana la cer si apoi de acolo, te lasa sa cazi...in moarte.... sau...paote ai totusi sansa sa te prinda cineva intre timp... tristete nebuna, nebuna ca gandul de a face bine cand toti in jur lovesc... nebuna ca dorinta de a te darui iubirii cand toti nu mai cred in ea... nebuna ca ...mine...ca tine, cel ce te lasi ingenuncheat de lacrima de pe obrazul omului de langa tine... | |
| = ai dreptate. | Gabriela Stanculescu [30.Jan.14 17:10] |
| NePoetule, se pare ca de data asta ai dreptate: chiar e o tristete nebuna in noi, mai ales cand avem senzatia ca suntem fericiti. | |