| = Atelierele frictionale 2 | DoDu [05.Oct.03 09:37] |
| Iata ca-mi exersez privirea in atelierele Bufnila 2. Iata ca privesc o imagine 5-10 minute pana adorm cu gura cascata si incep sa sforai in fa minor. Iata omuletul mi se zbenguie voios in gat. Iata ca am uitat personajele pe care le-am vazut in imaginea atielerului. A aparut un negru cu buze groase si nasul turtit, pe urma doua fete care se iubesc. Pe urma iar negrul buzat si iar fetele. Pe urma iar negrul la care am fost atent sa-i remarc toate petele de culoare. De unde pete de culoare daca poza era in alb (ochii si dintii) si negru restul. La fete da, acolo una era brunetica si cealalta roscata. Fetele se iubeau. in atielerele lui Bufnila doi. Eu nu stiu ce vrea Bufnila asta cu atelierele lui, ca pe mine m-a zapacit rau de cap. Am auzit ca oamenii cand imbatranesc incep sa se prosteasca. Oare careo fi varsta critica exacta, sau depinde de la un atelier la altul? Oare de ce a pierdut Napoleon batalia de la Waterloo? Pai eu de unde sa stiu? Oare de ce subcultura are mai mult success? De ce poezia? De ce eu nu? Ei, ia mai da-le-ncolo de ateliere | |
| + Pentru realism 21th century | Neisa Conta [05.Oct.03 12:29] |
| Cu riscul de a-i strica buna dispozitie a lui DoDu pe ziua de azi, il voi intreba: esti sigur ca aici era locul cel mai potrivit pentru postarea jocurilor de-a v-ati ascunselea cu atelierele Bufnila? :) Nu te supara pe mine DoDule, cateodata mor de ras cand iti citesc comentariile din filme cu totul si cu totul diferite fata de textele sub care sunt postate... Dar de data asta cred ca nu-si prea are locul aici. Poate sunt eu subiectiva, dar pe mine m-a paralizat putin realismul povestirii de mai sus. Bravo autorului pentru asta, fara indoiala... Deja vedeam personajele!!! brrrr... Mi-am amintit brusc de vorba cu "nu intreba pentru cine bat clopotele, ele bat si pentru tine". | |
| = Soc ...benefic? | LOG [05.Oct.03 18:14] |
| Nu stiu daca e responsabila naivitatea mea sau forta sugestiva a scriitorului, însa am crezut ...proza aceasta. Prin urmare trec printr-o stare de soc. M-ai trecut prin filtrul mortii. Deja privesc viata altfel. Am lasat balta toate maruntisurile pe care tocmai le savârseam cu apatie si ma pregatesc sa ies în mijlocul naturii, să meditez la sensul existentei si la rolul meu în aceasta lume. | |
| + Despre joc și înaltă tensiune | Andrei Horia [05.Oct.03 19:09] |
| Există cineva, chiar aici pe site, cu care am avut la un moment dat o dispută legată de sensul vieții. Eu eram convins că fiecare dintre noi are un scop, o treabă, aici, pe pământ. Că nimic nu e întâmplător. El era și cred că este în continuare convins că totul este haotic, că dincolo nu este nimic și asta este "As good as it gets". Nu am să mă afund acum în întrebări de genul "Și dacă e haos, de ce nu ne sinucidem toți?". Am să fac ce face el de obicei. Am să analizez la rece și am să îmi dau cu părerea asupra umanului și inumanului din noi, pentru că despre asta se vorbește aici, despre ceva ce, aparent și din păcate, iese din sfera umanului. Poate că oamenii încă nu au înțeles și poate că nu vor înțelege niciodată misterul, minunea vieții. Eu consider că specia umană a fost greșit proiectată. Noi nu trebuia să ne putem omorî unii pe alții. Această opțiune trebuia să fie ștearsă din proiect. O să-mi spuneți că ne-am fi înmulțit cât ai zice "pește" și ne-am fi sufocat. Poate. Dar nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre implicațiile psihice ale dreptului de viață și de moarte. Pentru că, dincolo de capacitatea de născare sau de aceea de a da în cap, ambele la îndemâna celor mai mulți dintre noi indiferent de capacitatea de cuprindere a universului înconjurător, noi nu înțelegem de fapt nici viața, nici moartea și ne jucăm cu ele ca niște copii uitați în curtea unei centrale de înaltă tensiune. Părerea mea este că omul este foarte limitat. Și că îl putem numi Om doar pe cel care a înțeles că are limite și că orice împingere a acestor limite generează (sau ar trebui să genereze) anumite responsabilități legate de natura intimă, nu de societate. Și că răspunsul la întrebarea "De ce sunt aici" zace întotdeauna în tine însuți și că indiferent ce cred alții despre tine, dacă nu îl găsești, ai trăit degeaba. Nu! Nu vreau să devin moralist. Nu știu ce vreau. Vreau ce nu se poate. Vreau să aflu că mai sunt și alții care se bucură de viață așa cum mă bucur eu. Că se simt norocoși și aleși chiar și pentru că poate să îi doară... În fine, hai să trecem la textul următor în speranța că o să fie la fel de bine scris ca ăsta dar, dacă se poate, un pic mai superficial. M-am jucat destul azi, vreau acasă. | |
| = Există siguranță? | Cosmin Soameș [06.Oct.03 01:03] |
| Probabil că întrebarea pe care v-o puneți este dacă personajul acesta există. Ideea că cineva, cu bună știință, ar ucide persoanele pe care le „iubește”, e terifiantă. Dar din păcate persoana există, cel puțin eu am multe motive să cred că da. A fost o emisiune la un post de radio, în urmă cu un an, pe tema asta. Sunase un tip bolnav de SIDA care declara că el vrea să se răzbune și chiar o face. Apoi am aflat de la un cadru medical că și alții trăiesc aceeași dramă. Legea asigură bolii lor confidențialitatea, până se dovedește că ei infestează pe cineva cu bună știință. Dar de câte persoane dovedite am aflat până acum? Una singură, o femeie, din Cluj parcă, descoperită cu mai mulți ani în urmă. Așa că, vigilență! Credem că nouă nu ni s-ar putea întâmpla așa ceva. Oare suntem sută la sută siguri? | |