| + tornada | ama ada anghel [17.Jun.03 03:01] |
| suflare? ei, suflare; tornada! si mmm ce forta degaja toata poezia asta, forta de creatie, de distrugere, de conceptie si continere a tot-formei. melina, ma inclin. | |
| = suflare | Florin Hălălău [17.Jun.03 11:33] |
| mă înclin și eu... | |
| = ani nebuni... | Tudor Negoescu [17.Jun.03 13:31] |
| Dragă Melina,cînd sîntem foarte tineri toți avem tendința să credem că nimic nu se va mai schimba dincolo de noi. E dulcea iluzie a acestor ani nebuni... | |
| = nu as zice... | Monica Ioana Bălan [29.Jun.03 01:23] |
| OH MY GOD... am fost plecata doua saptamani si in nici un caz nu ma asteptam sa gasesc o stelutza la ultima poezie... dar, cum nimic nu strica, multumesc muuuult iar acum, lucrurile par mai negre decat vreodata... | |
| = Încercă tehnicile euristice | George Bălan [10.Dec.18 14:27] |
| Ai preferat o tehnică sigură, care, însă, uneori ajunge la rezultat după un timp infinit, dar poate nu te deranjează că vei petrece "Un veac de singurătate" sau că s-ar face o imensă "Risipă de energie" ?... Ți-am "cercetat" unele "Cuvinte cheie" autorecurente, ca într-o "Joacă preferată", folosind tehnica Greddy și rezultatul a fost impresionant. Nu știu cum dar "m-am umplut de tine", ca o ceașcă de cafea cu zaț și te ascultam cum mă zoreai: "ar fi bine să pleci pentru câteva zile cândva... , infinitul nu înseamnă nimic. " Nu ești, însă, tu aceea care mi-a arătat pentru prima dată "voluptatea secundelor", când alergam "Împotriva orelor" să prind "ziua de maine ca pe o eternitate viitoare"? N-ai spus tu că "cineva ar fi putut să adune nisipul, să strângă cioburile, să le lipească, să înduplece timpul"? Și după toate astea mi-o servești "Parțial color" că "nimic nu e ceea ce pare a fi", că "tu nici măcar nu erai în seara asta..." "Era de înțeles că ceasurile se vor opri când voi fi încetat să visez", dar de ce-mi cenzurezi ploile? Știi prea bine că nu mai suport Soarele și ador norii care știu să-mi plângă. Doar pentru că e vineri? Spui cu atâta seninătate ca "o poartă din absurdul tău a împiedicat trecerea" ca și cum doar vinerile mele sunt absurde. De ce abia când ți-am arătat că purtăm același nume mi-ai eliberat ploaia "din sfârcuri de cometă"? I-ai tatuat pe piele certificatul de deces și ai abandonat-o sângerând spre vindecarea timpului: "adio, iubire!" Imediat mai apoi "nu mai știu dacă te-am pierdut când nisipul de sub picioarele noastre a devenit un soare arzându-se, un vis din care ai fugit". De ce "mă priveai ciudat si renunțai; ți-era de ajuns să zărești de unde începe ploaia"?- am auzit-o spunând, parcă fără vlagă, și parcă mi se îmbibase "conturul simțirii fugind pe sub pielea mea; era o piele tânără de tigru înfometat, vroiam să ți-o dau să o porți la altar"... Am țipat cât am putut:"săgeata mea întoarsă nu te stinge, nu te poate atinge!!"... Parcă știam deja: "castelul fetei în alb se refăcea pe măsura ce gândul îl revedea", dar, din păcate m-ai asigurat că "nimeni nu s-a întors să povestească" și că "lumea [...] se înfășoară în spirale aburinde, fără sens, fără memorie". Și-acum am să-ți spun tot ce am pe suflet: crezi că nu te-am auzit cum te lăudai că "întindeam zvonuri printre stele"? Vezi bine că "absurdul se implică în viață, istoria se repetă"... Înțelegi acum de ce toate supernovele "mimau viața în infraroșu" și de ce Marlboro este roșu? Și toate aceste lecții mi le-ai ținut să-mi arăți că, de fapt, "există o lumină acaparatoare, ce nu lenevește vreodată, o lumină conștientă, ce nu se zbenguie în uitare". Îți mulțumesc! Atunci am început să văd cum peștii înnoată pe cer, cum plouă cu stele mărunte, cum rotițele orologiului din perte sunt întoarse de morile zidite în pereții râurilor. "moara de apă de pe perete încearcă să se smulgă din râu, dar o întrerupeam cu schimbatul ceasului". Mi-ai dat în mână o prismă și câteva șoapte de satin: "un amurg e pregătit să-și întindă culorile". Abia apoi am văzut că "blestematul de soare se alungea pe cer, își pierdea concentrarea". Tot tu mi-ai arătat cum "într-un crâmpei de țesătură vie se așează lumina lucie a unui pui de stea". Ce-o să mai urmeze? Te-aș fi rugat, de nu mi-ar fi fost deja frică, să-mi spui "care e stația următoare?" Doar să nu-mi răspunzi: "marți"! Simt că "doar o undă de irealitare crudă se zbate imperfect; probabil că nimic nu e adevărat." Dar, totuși, uită-te și tu că "ploua cu pâlpâiri de ceață, cu bucle de simtire, cu bucăți incandescente din amintiri, cu fâșii de piele bronzată". Hei, Melina, nu te mai juca așa! Știi că "mă conversam cu man on the moon despre lupta dintre roșu și animal"? La Marlboro mă refer , soro, ce Dracu, nu întelegi, Doamne iartă-mă, că suntem în post! Parcă te aud cum îmi scoți și-mi afunzi "Țepii din piele": "datorită ideii de a trece absentă de la o zi la alta, ați putea crede că trăiesc doar în viitor cu gândul la vineri și din nou la vineri, dar eu trăiesc cât se poate de în prezent (ceea ce mi se pare un lucru foarte destept)." "Nu mă intrista în vreun fel că ei lăsau să cadă ploaia ieftină, amară, nemiloasă"... Ce-ai mai avut iarăși cu sărmana cometă de i-ai mai trimis un "un ruj prea rosu șterpelit de la zmeoaică, o coadă blond-auriu împletită cu fire ieșinde, bătătorite, bile de lemn de santal scorojite pe alocuri" Și-ai condamnat-o mai altfel "într-o singură secundă infinită", fiindcă știai tu că "secundele nu sunt egale decât pe-alocuri" "Poate tuuu crezi că pata odioasă ce arde pe cer se numește soare" Tac, nu-ți mai răspund, dar mai "auzeam de câțiva ani sleiți o voce hipnotică din trei timpi ce se îmbina monoton cu ecoul pătrunzător al unui radio uitat viu pe undeva" "De ce să-mi bat capul cu tine, dragostea mea, când am lucruri mai bune de făcut?" "O să-ți fie mai bine doar cu tine. fără mine. fără noi?" "A inceput cu sfârșitul, s-a pornit cu destrămarea țesăturii de ploaie" "Aș vrea doar o vineri căzută în eternitate cu izbucniri suave de stele sărate, o promisiune acoperită cu împăturirea speranțelor"... "... doar concentrat de fericire la pachet diluat" cu zdrențe de lacrimi", "Mai departe nu mai știu ... eu am zărit o altă speranță, tu te-ai refugiat într-o stea (căzătoare) și ai plecat, ai plecat ... " Te aud și acum: "când nu esti lângă mine mă simt lipsită de viață , de voință, mi-am pierdut independența. am uitat cine sunt ...” "Într-o zi, uitându-mă la cerul senin, ți-am privit ochii; aveau claritatea lacurilor adânci și liniștite, profunzimea oceanurilor abisale, strălucirea stelelor noaptea, misterul infinitului, și irealitatea vieții în toate formele ei." "infinituri privite atemporal [...] acolo e sufletul meu, în rest, ... ceață", iar "o voce caldaă adie în zările ascunse ceții ..." "Viața mea e doar o nucă verde care-mi face sufletul să se umple de culori stranii de la minus la plus infinit." La revedereeeee!!! La recitireeeeee!!! | |