| = Autodevenire si introspectie | Movileanu [09.Apr.03 17:34] |
| COPIL Elena Stănculescu ma intalnesc cu un copil in fiecare zi ma intalnesc cu un copil pe drumul de tara pe drumul de dimineata pe drumul spre oras tot mai rar tot mai rar ma intalnesc cu el, copilul meu copilaria mea crinul” Comentariu Motto „Dacă lumea are alcătuirea limbajului și limbajul forma minții mintea cu plinurile și golurile sale nu e nimic și aproape nu oferă nici o siguranță” Eugenio Montale, Forma lumii, Poeme alese, ed. Albatros, București, 1983, pg119. Autodevenire sau copilul din memorie Viața statică înseamnă moarte. Viața presupune în primul rând mișcare. Chiar și în acest tumultuos început de mileniu când, aflat în fața unui ecran și cu o tastatură în față, aparent imobil deci, când poți avea lumea la tine iar tu să ieși în lume, fără să părăsești încăperea în care ești instalat, "mișcarea" este practic totul. Nevăzutele căi informaționale "transportă" în fiecare secundă milardele de biți cu care poți deveni aproape ubicuu. Și ce sugerează mai complet mișcarea decât, drumul, drumurile. Care pot fi „de țară”, „de dimineață”, „de oraș” și lista rămâne deschisă. Ei bine pe aceste drumuri circulă tot felul de oameni, de afaceri, politicieni, salahori și câți, câți alții oameni. Cu tot prozaismul expresiei pe astfel de drumuri circulă și poeții. Unii mai sensibili alții mai puțin. Iar în acest du-te vino aiuritor poetul de multe ori nu-i vede pe ceilalți. El îi vede pe cei din lumea lui. O lume poate metafizică însă o lume cu care el pare a se înțelege foarte bine, deoarece acolo nu sunt convenții ostile, nu este urât sau nu ar trebui să fie, iar timpul, ei bine, timpul îi este aliat. Și ce face poetul decât să privească și să se privească în raport cu universul întreg, înțelegând prin acesta spațiul și timpul trecut, prezent și viitor . Și, ce vede el, de cele mai multe ori ce își imaginează el că vede ori că ar vrea să vadă, prin atingerea minții și sufletului său, cărora noi, muritorii de rând le mai spunem și „har” sau „talent”, se transformă în cuvinte care iau forma poemului. Poem care apoi „zboară” spre o posibilă bucurie a cititorului. Găsesc la o primă apropiere de poezia Elenei Stănculescu astfel de „priviri” mai ales de natură introspectivă cu toate că aparența versului ne-ar putea induce în eroare. In drumurile sale zilnice, amintindu-ne de continuumul existențial, „de țară”, „spre oraș”, sugerând spațiul, „de dimineață” făcând trimitere la referențiale temporale, așadar în întreg acest „integrat permanent spațio-temporal”, autoarea se întâlnește cu un copil. Expresie consacrată a inocenței și purității, contextual valorizată spre a nu cădea în loc comun. Este adevărat „din ce în ce mai rar” mărturisește poeta. Și acest copil transformat în „copilul meu” ca mai apoi să se „întrupeze” devenind „copilăria mea” ne demonstrează natura introspectivă a tipului de întâlnire de care autoarea ne vorbește. Ultima expresie poetică a poemului „crinul” vrea să accentueze starea de inocență a copilăriei prin conotația de alb și imaculat pe care frumoasa și parfumata, -până la periculos ( nu rezultă în nici un fel vreo trimitere către acest din urmă atribut al crinului )- floare le revelează. Iar acel „din ce în ce mai rar” reprezintă un fel de reacție frustrantă la „fugit ireparabile tempus „ care nu iartă pe nimeni, evident nici pe autoare. Astfel poemul ni se „destăinuie” ca o reflectare a proriei deveniri, a maturizării, a depărtării de spațiul pur al copilăriei, în fond, a propriei autodeveniri, o întâlnire cu ea însăși având acele diverse ipostaze temporale: ea, de la momentul tx și copilul rămas în amintire. Ion Corbu Movileanu | |
| = movileanu | mae [10.Apr.03 02:57] |
| multumesc mult pentru amplul comentariu, pentru timpul pe care ti l-ai luat pentru a-mi spune aceste cuvinte, da, asa e...drumul vietii. elena STANescu. | |