| = arythmie | tania cozianu [04.Jun.07 19:34] |
| ela, tu vorbești despre sfârșituri cu tandrețe aproape. e aici o așa mare, sinceră simplitate a contemplării. mă gândeam că toate astea se deprind printr-un lung și robotnic exercițiu al durerii. pentru că refuz să cred în durere ca mod de viață liber consimțit. partea descompusă a amiezei. ultima zi. absența. sternul închis. capătul dragostei. ceasul de pe urmă. văd în toate o femeie cu o rochie simplă de pânză până-n călcâie. stă în mijlocul scenei cu o singură lumină undeva în spatele ei. nu i se distinge chipul. doar conturul unui trup aflat într-o nemișcare aparentă. fruntea plecată nu e îndeajuns pentru resemnare. pentru că dacă ai alerga de la un capăt la altul prin interioarele tale vacante, ai pârjoli totul. ai arde. și focul e viață. nu știu dacă din clipa asta ai fi pregătită să arzi ca o torță vie, ela.. ai fi? singura diferență dintre tine și o luntre, ai spus-o singură: "eu nu pot să plutesc spre sfârșituri" probabil că ai să așezi împreună obiectele-tu și obiectele-eu. și-apoi va începe marea rostogolire. aritmia e starea ta naturală și poate că tu nici n-ai învățat să fii altfel. și asta e de bine, ela :) | |
| = Tania | Ela Victoria Luca [05.Jun.07 09:28] |
| tandrețea rămâne tocmai fiindcă eu nu pot să plutesc spre sfârșituri, fiindcă ele, sfârșiturile, sunt deschise. femeia cu rochie simplă de pânză este în esența ei flacără. aici e una din asemănările cu luntrea. arderile există. nemișcarea aparentă este mișcare intensă interior, acolo unde obiectele-tu și obiectele-eu își scriu calendarul. nu știu cât împreună, câtă vreme nu se poate garanta nimic. oare ce fel de dragoste? mulțumesc. | |