| = Dimensiuni interioare | Gheorghe Pașa [15.May.07 16:15] |
| Pare a fi aici o succesiune de dimensiuni/ planuri convergente/ divergente: mineral/ vegetal/ uman; spirit/ materie/ antimaterie; spus/ nespus etc. Un spațiu interior de unde nu se mai pot decupa simulacre de realitate. Teritoriu ce vă rămâne interzis oricărei decriptări. Nespusul în cuvinte, ceea ce vom duce în noi inconștient până la acel sfârșit care "nu mai coincide cu ultimul puls". Un fel de încoronare a lucrării, drept dovadă și acea pietrificare în corali, un alt fel de "a nu muri de tot". | |
| = părere | Bargan Ecaterina [15.May.07 19:45] |
| Deschizi poemul prin descrierea temperaturii interioare ca cititorul să se întoarcă în sine, să simtă mai aproape mesajul. Pui accent pe satisfacția ieftină venită din eșecurile semenilor. Urmează moralul prin care ni se permite a învăța din greșelile altora. (se observă în prima strofă) Simbolul propriei personalități cîntărește mai mult decît împletirile false din afară, fiecare își știe valoarea însă atunci cînd te simți blocat la stadiul brut pierzi încrederea, se îngustează delta, ni se aduce pe tavă dulcea plăcere de a renunța. (strofa a doua) Ar trebui să ne amintim uneori că mai suntem și oameni privindu-ne mîinile, prea tîrziu înțelegem importanța acestei constatări la momentul potrivit. E o reacție automată să ne ridicăm ex promto după un eventual eșec ținînd la distanță factorii care ne-au cauzat căderea.(strofa trei) Cercetăm felul de a fi a celor de lîngă noi pînă ajungem la un strat limpede ceea ce e aproape imposibil. Am ajuns și la versurile preferate "și când mă înec în algele memoriei îmi improvizezi o insulă unde sfârșitul nu mai coincide cu ultimul puls" care îmi aduc tensiunea de la început. Desprind de aici ideea că viață după moarte există, motivul speranței.(din penultima strofă) Finalul e deschis, se subînțelege sensul din întreaga poezie. | |
| = imne lichide | Anghel Pop [16.May.07 08:22] |
| "antimateria din care ne ridicăm și ne îndepărtăm hipnotizați de privirea elefanților" Ai o gestica sacrala in multiplicarea cuvintelor, un aer din alte vremuri... vizualizez o preoteasa intr-un templu cartaginez, gen Salammbô, incantand imne acvatice pentru zei cu capete de elefanti... Finalul e superb, te invidiez ca l-ai descoperit inaintea mea! :) | |
| = poem | carmen manuela macelaru [16.May.07 09:53] |
| ela, pentru mine e o poezie grea, stau de ceva vreme aici pe pagina ta si trebuie sa inteleg fiecare vers ce are de transmis,incerc sa construiesc in imagini mesajele din poem aproape subliminale,creezi un peisaj complicat/complex in care ma pierd si nu ma pot aduna,felicitari. mi-a placut mult intinsi in noi sfarsituri miscandu-se lent intru prin tine alerg o insula unde sfarsitul nu mai coincide cu ultimul puls | |
| = apa miraculoasă a cuvântului | Vasile Munteanu [16.May.07 17:02] |
| poezie a exploratorilor de sine, tăinuind în ținuturi necartografiate ale spiritului tezaure preapline de sens; cuvintele au ceva din aura de doliu a unei corăbii eșuate căreia aborigeni dezordonați și grăbiți îi scurmă, îi vandalidează măruntaiele; verbul are simplitatea bocetului, însă nu a unui bocet strident, ci o tânguire cenzurată, voce lăuntrică a contemplării și a revelației; mediul marin, prin limajul său specific, scris cu valuri, este acela care îngână acest glas; anticipare a hazardului sau simplă amânarea conștinentă a unui travaliu artistic, cuvintele acestea ne vor poposi într-o bună zi în țărmul auzului ca un ecou venit de nicăieri. cu plăcerea lecturii, | |
| = mulțumesc vouă | Ela Victoria Luca [17.May.07 12:02] |
| Pașa, da, toate planurile contradictorii/polare converg, toate materiile se dizolvă unele într-altele, în momentul în care finalurile se lasă deschise și lumea brută nu își mai decupează spații în noi. Ecaterina, comentariul tău se păstrează pe o linie înalt-etică de care eu nu eram atât de conștientă atunci când am scris, posibil preaimplicată fiind în actul scrierii, însă citind acum agale și cunoscând acest registru etic al meu, îmi dau seama că poți privi această poezie și pe veritcalitatea ființării, nu doar a adorației și dăruirii de sine. Anghel, această gestică sacrală nu ar fi avut sens dacă sacrul nu mi-ar fi fost însămânțat de la naștere, din primele zile de viață. Incantațiile acestor imnuri acvatice le cheamă în mine marea. Frumoasă invidia ta, o primesc. Carmen, greul din poezie este aparent și dacă poți transforma fiecare vers în imaginea ce îl comune și în starea ce-l hrănește, atunci complexul se dizolvă într-o particulă de aer poetic, simplă Ted, tezaurul este întotdeauna în noi, îl primim moștenire de la ancestors, rareori putem conștientiza și tot mai rar avem capacitatea de a ne integra Conștiinței, pentru a recunoaște în noi și a asculta de vocea lăuntrică a contemplării și a revelației, care ție îți vorbește, simplu, așa cum de altfel, uite, cum înaltul se întâmplă Mulțumesc frumos tuturor pentru plăcerea de a vă citi comentariile. Ela | |