| + Observații | Daniel Stuparu [10.Apr.07 16:55] |
| Acest text curge lent, dar ireversibil, precum lava. E suficient de lung pentru a te prinde și a te lua cu el, iar la finele poemului te redescoperi sub alte auspicii. Cred că aceasta e condiția numărul unu a poeziei, capacitatea de a te transporta în alt univers, al autorului sau al obsesiilor lui, în orice caz, altul. Poezia lui Marius Marian Șolea reușește acest lucru, numai că metaforele lui, deloc șocante, dar foarte personale, îți induc această senzație abia după lecturi repetate. Lirica lui, ușor prozaică, pentru că autorul este un cinic (sau stoic dacă vreți), și nu sentimental, se insinuează subtil, făcându-te să revii la text. Poemul de față, pe care l-am citit pentru prima oară în Convorbiri Literare cu ceva timp în urmă, mi se pare unul din cele mai reușite din acest nou volum, Liber. Există o cadență monotonă specifică poemului în proză care îl prinde pe Marius Marian Șolea ca o mănușă, fără îndoială mai bine decât ar face-o prozodia clasică – cel puțin dacă judecăm pornind de la textele de față. | |