| = părere | florin caragiu [09.Feb.07 12:24] |
| "Dogmele creștine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare și cuantificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte", pasaj ce dovedește superficialitate în cunoașterea ethosului creștin, cel puțin a celui răsăritean pe care îl cunosc mai îndeaproape, care dă noțiunii de dogmă o cu totul altă cuprindere ca adevăr revelat și hotar al deschiderii spre comuniune decât cel de normă orb constrângătoare cum pare că sugerezi tu, citește despre dogme și diferența între dogmă și dogmatism la Pavel Florenski, la Sfinții Părinți filocalici, o să vezi organicitatea viziunii creștine, desprinsă de orice formalism "orb", ca o alcătuire în care aspectele se descoperă în interdependența lor, în legătura și influențele reciproce. Patimile și virtuțile sunt expresii ale modului de actualizare al unei relații vii cu Sfânta Treime, Icoana absolută a comuniunii și cu semenii de o ființă. Dogmele creștine au rostul și miezul accesului la comuniune prin care identitatea noastră se împlinește, nu au o valoare de normă în sine, izolată, nu sunt simple legi cum le consideră greșit unii ci taine ale "deschiderii legii în har" sau ale ieșirii în "lărgimea" "libertății duhului" cum remarcă un Părinte contemporan. Conștientizarea este funcție nu doar de o cuprindere rațională ci de participarea noastră la taina comuniunii, ca o percepere a identității în intersubiectivitate. Judecata divină nu este una a normelor juridice, ci a iubirii, în sensul că atingerea iubirii divine e o luminare a conștiinței, dar și o punere în criză ca ardere a morții căreia îi dăm trup prin păcat. Esența păcatului fiind despărțirea de Dumnezeu, pierderea identității iconice și minusul de participare existențială la taina existenței care e iubirea. Juridismul în teologie s-a dovedit relativ sterp. Teologia creștină neopatristică a secolului XX se dezbară tot mai mult de scolasticismul juridist și intelectualist-raționalist și repune accentul pe o abordare holistă, iconică, pe dialog, participare și comuniune, în care conceptele nu au o fixitate de idoli, ci capătă o plasticitate contextuală în trimitetrea spre miezul de taină al experienței duhovnicești. Asta ar fi observația mea. Cu respect, Florin | |
| = replică argument tizului meu | florin otrocol [09.Feb.07 14:04] |
| Florin, te-am citit suficient de mult și de ceva vreme încât să-mi aproprii răspunsul de expectațiile tale. O să încerc să fiu cât pot de explicit. Aș începe prin a remarca tendința ta de completare, o tendință interesantă ca și construcție, de urmărit obligatoriu ca evoluție. Este o percepție strict personală. Urmează un răspuns exclusiv legat de text și comentariul tău. Dogma, după propria-mi cunoștere este o învățătură fundamentală a unei religii care nu acceptă obiecții și este impusă ca un adevăr absolut. În comentariul tău se remarcă apartenența la școala ortodoxă pe care ai și aprofundat-o ca studiu. Ca o paranteză, pentru acest studiu nu pot decât să te felicit, și spun asta prin prisma unui devorator de cultură, atâta cât poate pricepe și acumula; prin prisma autodidactului care s-a forțat să citescă filocaliile la îndemnul unui prieten stabilit la o mânăstire slavă din sudul Franței, filocalii la a căror traduceri s-a implicat și el. Sincer, a fost unul din marile suplicii la care m-am supus adolescentin și fără tăgadă de vindecare. Poate cândva timpul îmi va oferi satisfacția unei conversații intime în care voi afla cum se împacă realul din tine (matematica) cu creștinismul, mai ales la nivelul acceptări acestuia. Mie personal nici un cult religios, din ceea ce am ascultat și am citit până acum, nu mi-a oferit vreun răspuns veridic la zvărcolirile mele. Atunci, îmi permit un concept la nivel personal care să implice acțiunile rațiunilor existențiale la nivel uman și expresiile afectului la nivelul maximei suferințe. Cu certitudine la nivel filosofic, filosofia religiilor îți este mai apropiată decât mie, dar la nivelul fenomenologiei adâncurile tale sunt perturbate (fără să am prejudecăți personale la adresa ta) de dogmele asimilate. Te respect și te admir pentru ceea ce ești, pentru ceea ce eu nu pot fi, dar nu pot accepta ceea ce nu simt pentru că nu am fost convins. O discuție personală între noi, ar fi o desfătare a luptei ideilor, o clemență la adresa pasiunilor canonizate de abstractul personalizat prin educația acceptată. Nici tu, nici eu, nici ceilalți nu suntem decât ceea ce primim prin accepțiunea afectului. De aceea suntem atât de diferiți, de aceea suntem victimele plăcutelor sensibilitați personale. Cu amiciție și deschidere atemporală, Florin O. | |