| = miez alb de poezie | katya kelaro [07.Dec.06 11:50] |
| piatra din care e construită bastilia ta se îndoaie dinlăuntru....nu are sensul unei fortărețe ci mai degrabă a unei oaze de refugiu, al unui mic paradis...unde toate își au locusorul lor....line trecerile... emoție concentrată în imagini...frumos ai mai pictat gradina din suflet...ceva ma duce cu gandul spre Monet....poate ciocul de bronz oxidează usor paleta de culori...amintindu-mi de mastile venețiene.. tu stii mai bine.... bronzul iese colturos din nuante.. | |
| = * | katya kelaro [07.Dec.06 11:54] |
| erată al unei oaze | |
| = emir | Ramona Ungureanu [07.Dec.06 12:05] |
| hmmm. și tot rănindu-mă cu pliscul lor de bronz mi-au prelungit linia vieții cu câteva anotimpuri ciudat. parca am mai citit asta undeva. oricum f faine versurile. la fel si: la colțurile ochilor mi-au apărut între timp așa niște linii fine p.s. tine icoana/ele pt tine. :D | |
| = räspunsuri douä | mircea lacatus [07.Dec.06 13:07] |
| kaia tu ai vazut portzile albastre ale fortaretzei mele :) merci ramona un anotimp itzi dau de la mine cu conditzia sa primesti si-o icoanä :) | |
| = iartä | mircea lacatus [07.Dec.06 13:08] |
| "katya" evident | |
| + curtea mea ca o bastilie | florin caragiu [07.Dec.06 14:27] |
| Un poem deosebit, despre timp ca urmă în trup și tăietură în istorie a spiritului. în copacul de la fereastra mea Copacul e imagine a pomului vieții, axis mundi a cărui priveliște se deschide la fereastra inimii. Fereastra e simbol al comunicării între interior și exterior, sau între spațiul locuibil familiar și largul unei viziuni ek-statice. toată vara au cântat păsările pasărea e simbol al spiritului, al simțirilor sufletești, dar și al lumii spirituale, al îngerilor și chiar al vestirilor divine. Cântul e imagine a celebrării timpului sacru, a sărbătorii de a fi în mijlocul lucrurilor, chip al unei locuiri liturgice a lumii. Cântul celebrează taina ființei ce iese din ascundere ca iubire, ca participare la simfonia existenței. Vara este simbolic o culme a experierii luminii ce strălucește din conștiința pătrunsă de harul divin. ciudate ființe străbat jumătate de lume să ajungă aici în curtea aceasta ascunsä ca o bastilie aici devine clar ne-obișnuitul percepției și comunicării spirituale, trecerea unui prag al curgerii liniare. Apariția transgresează zidurile, limitările, devenite simbol al limitărilor ce izolează „curtea aceasta ascunsä ca o bastilie”. Ultima este imagine a unui univers virtual-concentraționar, dar și atractor al descinderii epifanice după străbaterea, recuperatoare aș spune, a „jumătății de lume” „nelocuite” de rațiunea ordonatoare. au furat din palma mea miez de paine albă Pâinea e simbol al „hranei spre ființă”, ținută în palma unui gest sacru de oferire și deschidere. Furtul sugerează „violentarea” sacră (v. Rene Girard), ceea ce scoate din cursul obișnuit. Este inițiativa divină ce mișcă istoria, “răpește” darul din câmpul “obișnuințelor” spre a-l reda înnoit, prefăcut, re-scris. și tot rănindu-mă cu pliscul lor de bronz mi-au prelungit linia vieții cu câteva anotimpuri Imaginea jertfei pregătită anterior este introdusă prin metafore cu mare putere de acoperire. Păsările își înscriu mesajul prin rănile ce sunt tot atâtea deschideri de fronturi în câmpul trecerii spre iubirea ca dar. Expresia patristică „dă sânge și ia duh” poate fi privit din cealaltă direcție, a donatorului, „ia sânge și dă duh”. Timpul nu e o realitate „obiectivă”, ci apare ca o urmă inefabilă, pascală în prelungirea fenomenologiei spiritului. Timpul e o tăietură în trup a spiritului. Jertfa taie drum, albie mișcării spirituale ce respiră prin „răni” misterul morții. Rana e o tăietură în istoria personală prin care se varsă sângele hrănitor al iubirii, și se depășește izolarea monadică. Totodată, Dumnezeu face o transfuzie de har, astfel încât linia timpului se prelungește. Mi se pare foarte sugestivă. asemuirea timpului subiectiv cu liniile din palme, cu întreruperile lor. Prin aceasta se pun în lumină însăși fragilitatea și vulnerabilitatea omului ca o condiție a devenirii libere, dialogice întru ființă, ca ființă a „hotarului de taină” (Pr. Ghelasie Gheorghe), aflată pe „crucea” dintre lume și Dumnezeu. Timpul se scrie inefabil cu fiecare gest ce întrupează o mișcare de întâmpinare și răspuns în taina simfonică a existenței. Rana e chip al trecerii spre condiția de hotar a morții ca dăruire de viață. Jertfa aduce paradoxal odată cu împuținarea substanței vitale un „câștig de sine”, o regăsire de sine și a propriei corporalități ca dar menit arderii-de-tot. Rana dezvăluie adevărul „existenței spre moarte”, însă adusă de pliscul de bronz, chip al iconomiei divine, indică deopotrivă „moartea spre viață”. la colțurile ochilor mi-au apărut între timp așa niște linii fine piciorușele lor gracile călcându-mi pe tâmple Timpul apare ca ieșire din ascundere a ființei-chipului și înscriere în taina dialogului spiritual. Dialogul trece prin făptuire și se împlinește în vedere-contemplare și împărtășire în iubire. Timpul își lasă înscrisul atât în palma făptuirii cât și în vederea-contemplare-răsfoire a lumii ca pe o carte a iubirii și riscului ontologic al libertății. Fragilitatea și vulnerabilitatea condiției umane întrupează delicatețea inefabilă, frumusețea iconică a deschiderii, comunicării spirituale. descărnat copacul îmi bate la geam cu oasele lui negre azi i-am pus pe-o ramură o pasăre de lemn si parcă s-a mai liniștit În ultimele versuri are loc revenirea din cutremurul viziunii în regimul rupturilor, opacității, îngustării priveliștii spirituale îndărătul gratiilor de gând. Copacul apare "descărnat", lipsit de „carnea” stării de maximă intensitate a participării mistice. El transmite încă încifrat semnele chemării bătând la geam cu "oasele lui negre", simbol al unei „arderi complete” anterioare. Pasărea de lemn e ca o icoană purtătoare a prezenței remanente a iubirii divine, un loc de rememorare a descinderii sacre și de odihnă a conștiinței. Poemul "curtea mea ca o bastilie" reușește să închidă în cuprinsul său cercul unei "întemieri" poetice. Metafora ridurilor ca expresie a curgerii timpului are o forță de sugestie specială. Ea ține ca o coloană vertebrrală trupul liric în gestualitatea sa semnificativă. | |
| = sustin steluta | carmen mihaela visalon [07.Dec.06 14:39] |
| Mircea, Imi plac pasarile tale cu cioc de bronz pentru ca sunt atipice si se transforma in partea a doua a poeziei in insecte, asemenea gandaceilor lui garleanu-piciorușele lor gracile-, dar asta o stie numai copacul care, daca inteleg eu bine, pentru momnet nu poate vorbi pentru ca socilaizeaza cu cantecul. PS: Dar cu Bastilia ce-ai avut:) | |
| = raspunsuri nouä | mircea lacatus [07.Dec.06 16:55] |
| florin sa stii ca mi-am dorit ca cineva sa analizeze poemul din aceasta perspectiva dar la stea nu m-am gandit :) suntem bogatzi avandu-te pe tine multumesc carmen multzumesc pentru sustinere daca nu ai cheie de la poarta in curtea noastra intri numai cu tancul iata bastilia :) | |