| = trecere | emilian valeriu pal [05.Oct.06 15:42] |
| Muzicalitate deosebita. Final excelent, as zice ca s-a asezat aproape firesc sa intregeasca textul. | |
| = Multe ciudatenii se petrec | Andu Moldovean [05.Oct.06 16:59] |
| ... prin poemul acesta vasile! Intai "numiti-ma cu numele imaginar", as fi zis "strigati-ma cu numele" sau altfel ca sa eviti acea repetitie... Apoi intai e un leu, apoi in final e un urs, ce sa zic? Animal mare sa fie, carnivor polar (atunci e urs) dar e si "leu" "strivind ditai musuroiul de furnici" - asta mi s-a parut constructia cea mai solida a poemului. Ciudat este ca acest poem (desi cred ca intentia voita a autorului este sa te duca tocmai acolo) nu mi-a sugerat deloc lumea circului, mai degraba o lume a unei alegorii, mai aproape de vis decat de realitate, circul este aparenta, ca intotdeauna, inselatoare... Penultima strofa poate ca inchide in ea un mesaj, eu nu l-am recpetionat, si mi s-a parut "aruncata" din context, poate e doar o "variatiune" pe ideea culorii.. clovn-ul.. cine stie? Finalul e bun, cum bine sesizeaza emil, dar nici pe departe din "galeria de aur Vasile Munteanu" :-)... am eu niste finaluri de la Ted pe care le-am batut in cuie de perete :-) Daca stau sa ma gandesc bine, uite acush caut un poem pe care l-am scris demult tare si cred ca a fost primul postat pe poezie.ro, daca-l gasesc il atasez aici in comm (sper sa nu-mi treaca la off-topic din cauza asta, daca da, cauta tu te rog pe acolo) poate citesti si poate zambesti Ted. Cu pretuirea mea, Bobadil. Reportaj Cu pasul greu mă plimb prin cușcă M-ai azvârlit, îți amintești, aici Pe când eram adolescent. La circ tu mă crescusei, Dar devenisem neatent. Când tu ma mângâiai din bici Si îmi ieșea totul pe dos Eu, fascinat priveam Doar la piciorul tău frumos. Din sâni tu-mi porunceai Să urc Și eu urcam La tine, Din coapse tu-mi cereai Să ma cobor Și coboram În tine, Prin cercul ce îl aprindeai Treceam Cu tine. În fapt eu mă împleticeam, De-aceea biciul tău plesnea, Și-apoi mă-mpotriveam, Și biciul iar plesnea Când colții mi-i mijeam, Mușca adânc din carnea mea. Eu îmi lingeam urma de sânge, Era atât de roșie, Dar nu durea. Lingeam, era plăcerea mea Pe când loveai, Loveai adânc în carnea mea, Iar lumea strânsă-n acel circ Era de rău, nu mai râdea. * * Te-aștept să vii incă o dată, Ceața din juru-mi se ridică, Și simt c-o să-mi apari Prin lumea lăngă gratii adunată Ce râde acum, dar i-este frică De colții mei mijiți și tari. Mă uit prin toți… nu ești, ciulesc urechea, Să fii cu mine nu te-nduri. Îmi amintesc, mi-ai spus “uite-ți perechea”, Când mi-ai adus Leoaica tânara-n călduri. *** De-afară-un chip frumos se-apropie de mine. Aș vrea să pot să-i strig să se oprească, Cât nu-i târziu și-i curge-n vine Un sânge cald, Cât are inc-un zâmbet Pe dulce fața-i omenească. Nu știu ce vrea, poate E o nebună. De dimineață a plecat de-acasă De lâng-al ei bărbat Ce n-a știut să-i spună În zorii zilei cât e de frumoasă. Mai fac doi pași și stau pe loc, O văd tot mai aproape, Nu o-nțeleg de ce își face loc, Dar pot acum să o privesc Îndeaproape. Da, negreșit are ceva din tine, Ceva din râsul tău copilăresc Și din parfumul tău, din carnea ta, Din al tau sange femeiesc Ce-mi curge azi prin vine. Dar nu... acum e lângă mine. În ochi noi ne citim dorința De-a face dragoste Aici, acum, în văzul orișicui. Mă-ntind și o apuc de coapse bine Și peste ea ma sui Ca un barbar, Împătimit vreau să îmi vărs sămânța Adânc în ea. Îi simt căldura Cum tot mai sus în trup îi crește, O simt cum se-arcuiește Și-apoi incremenește Într-un orgasm Mortuar. | |
| = Emil, Andu | Vasile Munteanu [05.Oct.06 20:32] |
| vă mulțumesc pentru răbdarea îndelungată :); da, Andu, ai dreptate, circul nu este niciodată circ, numai pâinea este întotdeauna pâine; probabil că acesta este motivul pentru care nu râd niciodată de versurile altcuiva... cu prețuire, | |