| = maternit(erit)ate | Călin Sămărghițan [25.Aug.06 20:01] |
| Recent întors de pe drumul spre casă, elian e același muritor ce crede în descoperirea țării sale inocente. Dacă în "elian și drumul spre casă" nota părea scoborând din Rilke, aici e mai curând exuperyană. Originalitatea, însă, se păstrează, chiar dacă este vorba tot de o moștenire: nu suntem în deșertul Citadelei, ci suntem în plin ocean de nopți și de zile, unde călătorul nu pleacă, ci "întotdeauna vine". Acest sens al unei veniri perpetue potențează la maxim dragostea maternă, familială, coborând din părinte în fiu, o dragoste care se dovedește a fi principiul mișcător al textului de mai sus. E principiul dragostei îndreptată către cel ce "vine" "dinspre nașterea mea", care e nașterea lui, principiu ce se va întinde venind mereu înspre descoperirea tărâmului însemnat, înspre găsirea finală a "țării inocente" a lui elian. E o moștenire dar și un destin. | |
| = Căline, | Dana Banu [25.Aug.06 20:16] |
| ai surprins exact, esențializat, ceea ce definește scrierea mea poezească în totalitate, o continuă oscilare între Rilke și Exupery, între ludicul grav și spațiul interior populat fabulos cu mitologii, în cele din urmă, revenind la Rilke, să nu uităm spusa poetului:"nu va exista nimic în afara lui(a artistului-zeu)...dacă face un gest, el va crea, el va proiecta în infinit numeroase milioane de lumi... câte alte lumi îndepărtate se vor pârgui în zei, nu știu. Dar pentru noi, calea este arta...Simt deci că noi suntem străbunii unui zeu" și ca o precizare necesară, copilul care apare în final este unul al închipuirii, simțeam necesară astăzi o finalitate a căutorilor, inocența se pierde și se recâștigă zilnic în textele mele, încă o dată, mă simt onorată să știu că un ochi atât de lucid privește cu atenție scriitura mea de aici, mulțumesc, | |