Comentariile membrilor:

= "Mări cu delfini"
Maria-Gabriela Dobrescu
[03.Mar.09 01:13]
Olivia mi-a fost simpatică de la început, dar astăzi ne-ai "descoperit-o" atât de bine încât eu am început să țin la ea. Și acesta e meritul autorului. Pare desprinsă dintr-o lume ireală și e greu de crezut că ar putea exista o astfel de fată de care orice bărbat ar fi cucerit definitiv. Chiar și imposibilul Fil, care ar vrea să se lase învins, dar se teme. Se teme de fericire. Mi-a plăcut mult cum ai redat incertitudinile lui: "Trăim, oare, pentru ziua de mâine?" Fragmentul acesta l-am citit de câteva ori și aș vrea ca Fil să devină înțelept și să înțeleagă că Francesca e un moft, care trece, pe când Olivia e portul în care sufletul lui de poet răvășit își va găsi liniștea. O liniște pe care eu cred că merită la un moment dat să o cunoști cu orice risc. Chiar și acela de a nu mai scrie un timp.De ce nu putem vedea că fericirea e uneori atât de aproape?
Destinul tuturor e în mâinile tale ca să zic așa. Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm finalul, care ar putea să fie sau nu pe placul nostru. Cu toate acestea nu pot decât să recunosc că e o proză scrisă atent și cu pricepere.

Maria

= ...
Silvia Bitere
[03.Mar.09 10:29]
Bună dimineața, bună ziua, bună seara.
Intru direct în subiect. Adică îmi place Francesca. De la bun început am plăcut-o. O văd misterioasă, rea uneori, fină alteori, copilăroasă, matură, jucăușă, extrem de geloasă, posesivă, nu știe ce vrea, în concluzie o femeie puternică și curajoasă.
Olivia mi se pare o femeie blândă, care și-ar da iubirea necondiționat pentru Fil. El are nevoie de liniștea oferită de ea, dar pentru cât timp? Poate Fil sa trăiască alături de o singură femeie toată viața când dezamăgirea pentru Francesca l-a lovit cândva atât de tare. Poate să o iubească pe Olivia fără să-i peste definitiv de Francesca? I se va închide rana sau i se va agrava. Va trăi cu ea așa pe suflet toată viața doar încercând să o amelioreze prin Olivia?
E cinstit pentru Olivia, care sunt convinsă că va accepta și o seară a lui Fil cu Francesca, de dragul acestuia, e cinstiti față de Olivia? Nu știu. Rămâne să credem în autor până la capăt. Momentan îmi doresc ca Fil să petreacă o ultimă noapte cu Francesca și să rămână alături de un om liniștit precum Olivia, pentru tot restul vieții. Să înțeleagă și el pentru totdeauna că Francesca este IDEAL iat idealul trăiește între zbucium și neputință. Idealul este utopia vieții iar viața ne este iubire de Dumnezeu și atât.

Silvia.
= erată pe metru cub
Silvia Bitere
[03.Mar.09 11:05]
peste - *pese
cinstiti - *cinstit
iat - *iar
= Note de... scriitură
Călin Sămărghițan
[03.Mar.09 15:33]
Mulțumesc pentru intervenții, îmi prinde bine să văd cum se reflectă personajele în cititor. Mie unuia, mi-e tot mai greu să scriu, căci personajele ”cresc” tot mai mult, acest capitol nici nu era în planul inițial, dar simțeam personajele incomplete și am dorit să le întregesc. Dacă am reușit sau nu, asta cititorul judecă. Am inserat astfel cap. 6 aici, înaintea serii pragheze, din nevoia de a da un contur și mai proeminent, pentru a pregăti cititorul pentru ce urmează, dar în primul rând pentru a mă pregăti pe mine însumi. Spuneam că e tot mai greu, întrucât mă simt tot mai copleșit de greutatea caracterelor care-și cer dreptul la identitate. Abia le mai strunesc, și trebuie să mă plimb cu ele îndelung, cu fiecare în parte, să ne vorbim, pentru a le putea înțelege. Interesant este că personajele încep să bănuiască ce vreau să fac cu ele, și încearcă acum să-și forțeze destinul. Am inclus acest capitol neprogramat, ca să le liniștesc și să le fac să se privească în oglindă.

Fac totodată și o mărturisire publică: poeta care ”deslușește marea taină” pentru personajul meu, este reală. Îi voi da și numele, aici în comentarii dacă va fi de acord, dar (mai ales cercul de cititori cu afinități comune) cu siguranță ați recunoscut-o. Autoarea, într-un desăvârșit context poetic, cu cele mai potrivite mijloace stilistice și frizând fundamentul ontologic al poeziei adevărate, vorbește despre:
”...îndoială
privind posibilitatea
unui transfer de certitudine
între inimile noastre”.
Este ceea ce înțeleg eu ca fiind o revelație pur poetică, ce poate sta cu cinste în antologiile vorbelor mari ale omenirii, în consonanță deplină cu viziunile personajului meu, care și le-a impropriat. Voi recunoaște aceasta oricând, iar aceste rânduri vor sta mărturie. Este o revelație pe care doar un poet adevărat o poate avea, iar eu am pus-o încă o dată, în alt context (poate stricând efectul poetic original), în valoare. Bineînțeles, dacă nu va fi de acord, voi scoate pasajul respectiv, dar eu cred că nimic nu este întâmplător, și sunt convins că revelația poetei respective a venit exact atunci când personajul meu avea nevoie de ea.

Maria, nu știu cu câtă pricepere e scris, dar pot să spun că este, într-adevăr, foarte atent. (Dar degeaba atenție, dacă nu e pricepere, nu?). Epuizant de-a dreptul. Îndrăgind, sau, unde este cazul detestând, personajele, dorința de a le vedea într-un fel sau altul, nu pot fi pentru mine decât o dovadă că ele sunt vii și că mai trezesc cât de cât interesul. Mă așteptam și ca acest episod să plictisească, cititorul așteptând, de fapt, desfășurarea evenimentelor propriuzise. Dar scopul prozei de față este cel de urmărire a tensiunii trăirilor interioare ale personajelor, mai mult decât firul narativ, deci faptul că n-a plictisit am să-l interpretez în termeni pozitivi, deși îmi dau seama că mulți vor fi sărit peste text.

În ceea ce privește judecățile Silviei cu privire la personaje, le iau în aceeași accepțiune de mai sus. Mă mai bucură un lucru aici: eu nu am spus în nici un moment cum sunt personajele, ci le-am făcut doar să trăiască și să gândească, ori dacă cititorul începe să facă o caracterizare a lor, nu poate decât să mă bucure. Și adaug aici o obiecție glumeață: nu trebuie să mai credeți în autor. Nicidecum. De acum trebuie să credeți în capacitatea personajelor de a-și trăi pe mai departe viața câștigată.

Cu aceasta închei ”seminarul”, salutându-mi respectuos cititorii și mulțumindu-le pentru îngăduință.
= nicidecum, călin
cezara răducu
[03.Mar.09 15:49]
să nu scoți pasajul acela!știm cu toți câtă nevoie de certitudine avem uneori!recunosc că mă simt onorată că am putut genera o altă ,,culoare,, rochiei tale de bal.mă flatezi, iar nu știu să spun prea multe când sunt copleșită.
am urmărit persoanjele tale pas cu pas, în toată povestea lor, cu povestea lor, cu numele lor. da, nimic nu e întâmplător, ai spus o ..certitudine.
să le lăsăm să împacheteze. poate vor începe o altă călătorie, poate vor rămâne în poveste,ca o certitudine.
mulțumesc, călin. revelația asta vine exact când aveam nevoie să mă vindec.
cu ..sfială prin poveste,
rara
= Fil se va...
Emil Iliescu
[03.Mar.09 23:15]
Fil se va vindeca cu timpul de Olivia care i se oferă necondiționat, primindu-l oricând și oricum în estuarul brațelor sale...Dar Fil nu este genul de bărbat care să accepte cu atâta ușurință să i se deschidă o poartă spre iubire...
Fil se va vindeca și de Francesca cea care l-a răstignit odată pe marea cruce a suferinței din dragoste. Fiindcă Francesca este un fluture între două petale(Fil - Cezar) și nu va ști niciodată din care cupă de polen să soarbă iubirea totală, ultimă. Tocmai de aceea ea nu va fi niciodată femeia unei singure iubiri...
Fil nu va mai suporta încă o călcare în picioare a sentimentelor sale("Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deși poate neconștientizată, de a-și chinui admiratorii"). Dar nici nu-l văd bărbatul care să se mulțumească să cucerească atât de ușor o femeie, așa cum a făcut-o cu Olivia...
Pentru mine prezența celor două la Praga nu va fi decât momentul în care Fil va întâlni o altă rochie de bal. Așezând-o în vitrina ochilor săi, va compara și va alege. Deci, nici Olivia, nici Francesca...poate Amy Gardner. În momentul când aceasta i-a tradus gândurile, sentimentele, emoțiile zăvorâte sub cristalul versurilor, doamna din Leeds a reușit să pătrundă adevărata esență a sufletului complicat, ușor trist și indecis a lui Fil. Ea l-a cunoscut altfel decât Olivia și Francesca și deși nu l-a atins niciodată poate spune că a fost mai aproape de ființa lui prin versurile traduse în care a simțit și a gândit la fel ca și el.
Dar cum nu scriu eu această proză admirabilă și delicată, îl las pe autor să aleagă...
Cu prietenie, Emil Iliescu
= Ne vedem la Praga!
Călin Sămărghițan
[03.Mar.09 23:56]
Rara, mulțumesc. Sintagma respectivă a devenit idee centrală, cum bine ai observat. Data trecută am uitat să-ți confirm că într-adevăr numele personajelor sunt atent alese și au povestea lor. Mergem mai departe, nu?

Domnule Emil,mă bucur că vă pasionează atât de mult personajele mele. Înseamnă că investiția mea nu e chiar inutilă. Ați anticipat importanța decisivă a prezenței traducătoarei Amy Gardner. Să văd dacă voi reuși să o scriu, se arată ca o nouă provocare pentru mine, căci este femeia care îl cunoaște pe Filip dintr-un cu totul alt punct de vedere.

Luați-vă inima în dinți, vă rog, și spuneți-mi și unde nu prea merge textul.
Mi s-a spus pe e-mail că stilul de aici ar fi mult diferit de cel dinainte. Așa să fie? Cert este că, lucrând tot mai atent la text, acum parcă mi-e teamă să recitesc primele părți, cărora, probabil le-aș găsi tot felul de hibe. Poate am s-o după ce ajungem la final. Deocamdată îmi mai trebuie un portret feminin și trei (3!) stiluri de rochii. Aici voi accepta ochiul critic feminin care este imperios necesar.

Deci... ne vedem la Praga.
= ep. VI
Petru Teodor
[24.Apr.09 22:43]
Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii):
- "Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simțea vibrația ființei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-i curajul și puterea de a mai scrie totuși, un crez care [...]" (prea multe "își lui însuși", o încolăcire dubioasă);
- "Îl îngheța acea privire. Acel tărâm rămânea pentru el străin și inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînțeles. Știa că, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta.[...]";
- "Prefera să se retragă, păstrându-și în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur.";
- "Nu! Se corectă, ”Fil nu știe niciodată ce vrea[...]” ";

* Francesca găsește în Filip substitutul libertății, o pseudo-evadare; în relația cu Cezar se manifestă o încarcerare, chiar dacă ascunsă (camera schimbată, înțelegerea tacită a faptului că Francesca îi aparține; conceptual chiar îi aparține!); Cezar este proiecția subterană a (subconștientul) Francescăi (Cezar = pletos, aici în sensul de rădăcină), sau, altfel spus, Francesca este înflorirea lui Cezar, manifestarea lui; Filip în Francesca urmărește o certitudine - femeia în carne și oase, senzualitatea -, dar o certitudine a deziuliziei; francesca nu-i diferită cu mult de femeile în jurul cărora Filip ridică lumi imaginare, doar că o leagă o dragoste organică, aparent inexplicabilă de acest suflet, și, deși îi înțelege nevoia de a fi îndrăgostit de spirit (de Olivia), nu se poate abține să nu îl țină lângă ea, să nu-l răpească oliviei; este un gest reflex, practic Filip îi dă senzația de viață Francescăi ("Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Fil!");

* Olivia este adevărata dragoste a lui Filip; Filip știe ce vrea, dar nu are curajul acțiunii, concretizării iubirii lui (este sufletul indecis între spirit sau trup, Olivia sau Francesca); și lipsa acestui curaj vine din ireversibilitatea alegerii; practic Fil. este poetul adevărat, poezia indecisă a vieții; de observat inocența și puritatea Oliviei (contrast cu răceala calculată a Francesăi); sufletul cântă in preajma spiritului (Oliviei);

* relația Francesca-Cezar - Fr. se subjugă căminului, covorașului de blană, confortului unei vieți calculate între A și B, toate acestea regăsindu-le în Cz.; Francesca este prinsă și ea între doi antipozi - Cezar (confortul, liniștea cărnii) si Filip (furtuna, ascensiunea/fereastra senzualității către spirit);

* despre contrastul Olivia-Francesca am amintit și-n celălalte comentarii; este de subliniat faptul că ambele femei sunt părți, jumătăți proiecție exterioară ale lui Filip (cum Arti este proiecția interioară, a celor neîmplinite, chipul din oglindă; pentru că nu se vede, doar se aude pe partea cealaltă a cercului); sunt jumătatea feminină, dorințele lui Fil (senzualitate versus gingășie); ambele conțin o frumusețe inexplicabilă, atrag privirea, dar în mod diferit;

* Olivia despre Filip (și explicația titlului, condurii de cristal pe piatră, balul ca petrecere celestă, rochia Cenușăresei-spiritul-ascuns): "Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea." (evident că nu o vede, pentru că spiritul nu poate vedea proiecția lui cerească, decât după "nuntă");

* Francesca și moartea amânată a lui Filip (proiectată într-un timp trecut - renunțarea la luptă, la camera aceea, la dragostea ei) "Își strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colț al cuverturii moi de catifea și se ghemui încet ca sub o imensă apăsare."; "Singura dimineață adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, și, ține bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăiești, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porți amintirea."; "Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se liniști cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte."; apoi superb - "Se îndreptă în fața oglinzii ovale și reci: mai avea de împachetat." (nu degeaba Fr. îi place în ep. II să se uite în oglindă, doar este senzualitate, nu?).

* memoria arc, ființa arc, trăiri arc - corespondențe.

(va urma)

același,
pt.
= anticipez pe marginea dialogului
Petru Teodor
[07.May.09 00:21]
pentru că știu că aici va fi următorul răspuns...
Am remarcat, nu numai aici, ci și-n alte schițe, texte, tablouri etc. - faptul ca fiecare vede diferit; întradevăr cele create se rup de noi și prind propria viață; fiecare privește din perspectiva lui, din colțul lui de cameră, se proiectează pre sine și culege senzațiile acestei expropieri tocmai pentru a se înțelege ceva mai mult; dar din această relație de dragoste, din această îmbinare de atomi, în fiecare dintre părți rămâne ceva; lucrul însuflețit prinde contur în receptorul sensibil (o aparență evident, pentru că obiectul trăiește doar în sufletul celor ce-l/ce-o privesc; interesante disjuncțiile de genul actor/obiect-simbol sau personaj literar/făptură reală; imaginarul este o unealtă perversă, ce ne trădează mereu, abătându-ne; divagând - adevărul atunci când îl afirmi nu mai este, este fluid, schimbător, asemeni făpturii, iar, prin aceasta, este mai aproape de minciună; există o forma absolută de adevăr, este adevărat, dar pe acela nu-l putem decât adulmeca, pentru că atunci când încercăm să-l atingem, îl murdărim de minciuna din noi; poate doar îl întrezărim prin mijirea pleoapelor; de aceea întreb, așa, nefilozofic - cum adică să căutăm adevărul - adevărul cui?; adevărul absolut nu trebuie să-l căutăm, adică putem să-l căutăm, dar degeaba - ți se relevă sau nu; părerea mea e că într-un fel sau altul tot te lovești de El; mă rog, păreri; ar fi interesante celelalte păreri legate de triada... dar..., nu acuma; prea mare divagația); vedem diferit, iar vederea asta strâmbă ori ba ne influențează mai departe celelalte decizii; iar in obiectu văzut rămâne o adâncitură fină, o depresiune - urmă a privirii noastre - dar ciudat, ca o privire nefocalizată, acea depresiune este doar o iluzie (trimitere către imaginile stereoscopice, iluzii desigur manufacturate de emisferele noastre cerebrale; apoi imaginea aceea pe care-o rotești in orice direcție... alte iluzii; în fond, când privești clar lumea, după o limpezire a sinelui, începi să vezi crusta vopselei); revin - este o iluzie, pentru că acea depresiune lăsată de privire nu este înafară, ci înlăuntru, în suflet (lumea întreagă este o scenă prin care actorul se desface de sine puțin câte puțin, până când esența, ca o străfulgerare se eliberează de balast și dispare)... Discuția asta poate aluneca departe.
___________
Revenind:
* când privești un lucru, te privești pe tine descompunându-te;
* lucrul însuși se exfoliază sub acțiunea timpului și a celorlalte simțuri; cel mai ciudat e că pentru timp nu există un organ receptor, ci un cumul de organe; de unde concluzia că timpul este o senzație construită (iarăși văl);
* orice act este unul creator sau distructiv, involuntar, foarte puțini reușind să treacă printre; astfel încât atunci când te exprimi acel act scapă din tine, devine străin, te rupe, evadează; orice act devine astfel eroziunea ființei; primul strigăt devine semnul sfârșitului; exprimându-ne, murim câte puțin; dar nu putem trăi fără a ne exprima, pentru că suntem ființe reflexive; orice lucru ce ne lovește (și prin lucru aici înțeleg obiect &făptură) lasă o vibrație surdă, ce se amplifică până erupe; apoi alta și alta șamd.; în ceea ce privește făpturile, amestecul este mult mai complex;
* imaginația, fie ea artă sau deraiere (evadarea este o formă de artă), este doar o minciună, nimic mai mult; nu caută adevărul, pentru că nu are cum să-l găsească; adevărul este cel ce se dăruie, nu poți să-l prinzi; iar când il prinzi, îți scapă.

cu respect,
pt.
= .
Petru Teodor
[07.May.09 00:27]
dar însăși privirea ta devine străină sinelui, alipindu-se acelui lucru; cu alte cuvinte, sentimentul ce-l ai în preajma acelui obiect nu-ți apartine, a fost declanșat/stimulat de acel obiect și, prin asta, nu-ti aparține; de aici întrebarea - ce-ți aparține cu adevărat?
Nimic, chiar nimic. Dar un nimic foarte important!

cu zâmbet,
pt.
= .
Petru Teodor
[07.May.09 11:51]
iar replica recorectată se găsește la http://www.poezie.ro/index.php/personals/1835607/replica

Asta pentru a nu mai umple subsolul de apă!

cu respect,
pt.

Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !

= "Mări cu delfini"	Maria-Gabriela Dobrescu [03.Mar.09 01:13]
Olivia mi-a fost simpatică de la început, dar astăzi ne-ai "descoperit-o" atât de bine încât eu am început să țin la ea. Și acesta e meritul autorului. Pare desprinsă dintr-o lume ireală și e greu de crezut că ar putea exista o astfel de fată de care orice bărbat ar fi cucerit definitiv. Chiar și imposibilul Fil, care ar vrea să se lase învins, dar se teme. Se teme de fericire. Mi-a plăcut mult cum ai redat incertitudinile lui: "Trăim, oare, pentru ziua de mâine?" Fragmentul acesta l-am citit de câteva ori și aș vrea ca Fil să devină înțelept și să înțeleagă că Francesca e un moft, care trece, pe când Olivia e portul în care sufletul lui de poet răvășit își va găsi liniștea. O liniște pe care eu cred că merită la un moment dat să o cunoști cu orice risc. Chiar și acela de a nu mai scrie un timp.De ce nu putem vedea că fericirea e uneori atât de aproape? Destinul tuturor e în mâinile tale ca să zic așa. Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm finalul, care ar putea să fie sau nu pe placul nostru. Cu toate acestea nu pot decât să recunosc că e o proză scrisă atent și cu pricepere. Maria

= ...	Silvia Bitere [03.Mar.09 10:29]
Bună dimineața, bună ziua, bună seara. Intru direct în subiect. Adică îmi place Francesca. De la bun început am plăcut-o. O văd misterioasă, rea uneori, fină alteori, copilăroasă, matură, jucăușă, extrem de geloasă, posesivă, nu știe ce vrea, în concluzie o femeie puternică și curajoasă. Olivia mi se pare o femeie blândă, care și-ar da iubirea necondiționat pentru Fil. El are nevoie de liniștea oferită de ea, dar pentru cât timp? Poate Fil sa trăiască alături de o singură femeie toată viața când dezamăgirea pentru Francesca l-a lovit cândva atât de tare. Poate să o iubească pe Olivia fără să-i peste definitiv de Francesca? I se va închide rana sau i se va agrava. Va trăi cu ea așa pe suflet toată viața doar încercând să o amelioreze prin Olivia? E cinstit pentru Olivia, care sunt convinsă că va accepta și o seară a lui Fil cu Francesca, de dragul acestuia, e cinstiti față de Olivia? Nu știu. Rămâne să credem în autor până la capăt. Momentan îmi doresc ca Fil să petreacă o ultimă noapte cu Francesca și să rămână alături de un om liniștit precum Olivia, pentru tot restul vieții. Să înțeleagă și el pentru totdeauna că Francesca este IDEAL iat idealul trăiește între zbucium și neputință. Idealul este utopia vieții iar viața ne este iubire de Dumnezeu și atât. Silvia.

= erată pe metru cub	Silvia Bitere [03.Mar.09 11:05]
peste - pese cinstiti - cinstit iat - *iar

= Note de... scriitură	Călin Sămărghițan [03.Mar.09 15:33]
Mulțumesc pentru intervenții, îmi prinde bine să văd cum se reflectă personajele în cititor. Mie unuia, mi-e tot mai greu să scriu, căci personajele ”cresc” tot mai mult, acest capitol nici nu era în planul inițial, dar simțeam personajele incomplete și am dorit să le întregesc. Dacă am reușit sau nu, asta cititorul judecă. Am inserat astfel cap. 6 aici, înaintea serii pragheze, din nevoia de a da un contur și mai proeminent, pentru a pregăti cititorul pentru ce urmează, dar în primul rând pentru a mă pregăti pe mine însumi. Spuneam că e tot mai greu, întrucât mă simt tot mai copleșit de greutatea caracterelor care-și cer dreptul la identitate. Abia le mai strunesc, și trebuie să mă plimb cu ele îndelung, cu fiecare în parte, să ne vorbim, pentru a le putea înțelege. Interesant este că personajele încep să bănuiască ce vreau să fac cu ele, și încearcă acum să-și forțeze destinul. Am inclus acest capitol neprogramat, ca să le liniștesc și să le fac să se privească în oglindă. Fac totodată și o mărturisire publică: poeta care ”deslușește marea taină” pentru personajul meu, este reală. Îi voi da și numele, aici în comentarii dacă va fi de acord, dar (mai ales cercul de cititori cu afinități comune) cu siguranță ați recunoscut-o. Autoarea, într-un desăvârșit context poetic, cu cele mai potrivite mijloace stilistice și frizând fundamentul ontologic al poeziei adevărate, vorbește despre: ”...îndoială privind posibilitatea unui transfer de certitudine între inimile noastre”. Este ceea ce înțeleg eu ca fiind o revelație pur poetică, ce poate sta cu cinste în antologiile vorbelor mari ale omenirii, în consonanță deplină cu viziunile personajului meu, care și le-a impropriat. Voi recunoaște aceasta oricând, iar aceste rânduri vor sta mărturie. Este o revelație pe care doar un poet adevărat o poate avea, iar eu am pus-o încă o dată, în alt context (poate stricând efectul poetic original), în valoare. Bineînțeles, dacă nu va fi de acord, voi scoate pasajul respectiv, dar eu cred că nimic nu este întâmplător, și sunt convins că revelația poetei respective a venit exact atunci când personajul meu avea nevoie de ea. Maria, nu știu cu câtă pricepere e scris, dar pot să spun că este, într-adevăr, foarte atent. (Dar degeaba atenție, dacă nu e pricepere, nu?). Epuizant de-a dreptul. Îndrăgind, sau, unde este cazul detestând, personajele, dorința de a le vedea într-un fel sau altul, nu pot fi pentru mine decât o dovadă că ele sunt vii și că mai trezesc cât de cât interesul. Mă așteptam și ca acest episod să plictisească, cititorul așteptând, de fapt, desfășurarea evenimentelor propriuzise. Dar scopul prozei de față este cel de urmărire a tensiunii trăirilor interioare ale personajelor, mai mult decât firul narativ, deci faptul că n-a plictisit am să-l interpretez în termeni pozitivi, deși îmi dau seama că mulți vor fi sărit peste text. În ceea ce privește judecățile Silviei cu privire la personaje, le iau în aceeași accepțiune de mai sus. Mă mai bucură un lucru aici: eu nu am spus în nici un moment cum sunt personajele, ci le-am făcut doar să trăiască și să gândească, ori dacă cititorul începe să facă o caracterizare a lor, nu poate decât să mă bucure. Și adaug aici o obiecție glumeață: nu trebuie să mai credeți în autor. Nicidecum. De acum trebuie să credeți în capacitatea personajelor de a-și trăi pe mai departe viața câștigată. Cu aceasta închei ”seminarul”, salutându-mi respectuos cititorii și mulțumindu-le pentru îngăduință.

= nicidecum, călin	cezara răducu [03.Mar.09 15:49]
să nu scoți pasajul acela!știm cu toți câtă nevoie de certitudine avem uneori!recunosc că mă simt onorată că am putut genera o altă ,,culoare,, rochiei tale de bal.mă flatezi, iar nu știu să spun prea multe când sunt copleșită. am urmărit persoanjele tale pas cu pas, în toată povestea lor, cu povestea lor, cu numele lor. da, nimic nu e întâmplător, ai spus o ..certitudine. să le lăsăm să împacheteze. poate vor începe o altă călătorie, poate vor rămâne în poveste,ca o certitudine. mulțumesc, călin. revelația asta vine exact când aveam nevoie să mă vindec. cu ..sfială prin poveste, rara

= Fil se va...	Emil Iliescu [03.Mar.09 23:15]
Fil se va vindeca cu timpul de Olivia care i se oferă necondiționat, primindu-l oricând și oricum în estuarul brațelor sale...Dar Fil nu este genul de bărbat care să accepte cu atâta ușurință să i se deschidă o poartă spre iubire... Fil se va vindeca și de Francesca cea care l-a răstignit odată pe marea cruce a suferinței din dragoste. Fiindcă Francesca este un fluture între două petale(Fil - Cezar) și nu va ști niciodată din care cupă de polen să soarbă iubirea totală, ultimă. Tocmai de aceea ea nu va fi niciodată femeia unei singure iubiri... Fil nu va mai suporta încă o călcare în picioare a sentimentelor sale("Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deși poate neconștientizată, de a-și chinui admiratorii"). Dar nici nu-l văd bărbatul care să se mulțumească să cucerească atât de ușor o femeie, așa cum a făcut-o cu Olivia... Pentru mine prezența celor două la Praga nu va fi decât momentul în care Fil va întâlni o altă rochie de bal. Așezând-o în vitrina ochilor săi, va compara și va alege. Deci, nici Olivia, nici Francesca...poate Amy Gardner. În momentul când aceasta i-a tradus gândurile, sentimentele, emoțiile zăvorâte sub cristalul versurilor, doamna din Leeds a reușit să pătrundă adevărata esență a sufletului complicat, ușor trist și indecis a lui Fil. Ea l-a cunoscut altfel decât Olivia și Francesca și deși nu l-a atins niciodată poate spune că a fost mai aproape de ființa lui prin versurile traduse în care a simțit și a gândit la fel ca și el. Dar cum nu scriu eu această proză admirabilă și delicată, îl las pe autor să aleagă... Cu prietenie, Emil Iliescu

= Ne vedem la Praga!	Călin Sămărghițan [03.Mar.09 23:56]
Rara, mulțumesc. Sintagma respectivă a devenit idee centrală, cum bine ai observat. Data trecută am uitat să-ți confirm că într-adevăr numele personajelor sunt atent alese și au povestea lor. Mergem mai departe, nu? Domnule Emil,mă bucur că vă pasionează atât de mult personajele mele. Înseamnă că investiția mea nu e chiar inutilă. Ați anticipat importanța decisivă a prezenței traducătoarei Amy Gardner. Să văd dacă voi reuși să o scriu, se arată ca o nouă provocare pentru mine, căci este femeia care îl cunoaște pe Filip dintr-un cu totul alt punct de vedere. Luați-vă inima în dinți, vă rog, și spuneți-mi și unde nu prea merge textul. Mi s-a spus pe e-mail că stilul de aici ar fi mult diferit de cel dinainte. Așa să fie? Cert este că, lucrând tot mai atent la text, acum parcă mi-e teamă să recitesc primele părți, cărora, probabil le-aș găsi tot felul de hibe. Poate am s-o după ce ajungem la final. Deocamdată îmi mai trebuie un portret feminin și trei (3!) stiluri de rochii. Aici voi accepta ochiul critic feminin care este imperios necesar. Deci... ne vedem la Praga.

= ep. VI	Petru Teodor [24.Apr.09 22:43]
Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii): - "Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simțea vibrația ființei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-i curajul și puterea de a mai scrie totuși, un crez care [...]" (prea multe "își lui însuși", o încolăcire dubioasă); - "Îl îngheța acea privire. Acel tărâm rămânea pentru el străin și inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînțeles. Știa că, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta.[...]"; - "Prefera să se retragă, păstrându-și în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur."; - "Nu! Se corectă, ”Fil nu știe niciodată ce vrea[...]” "; * Francesca găsește în Filip substitutul libertății, o pseudo-evadare; în relația cu Cezar se manifestă o încarcerare, chiar dacă ascunsă (camera schimbată, înțelegerea tacită a faptului că Francesca îi aparține; conceptual chiar îi aparține!); Cezar este proiecția subterană a (subconștientul) Francescăi (Cezar = pletos, aici în sensul de rădăcină), sau, altfel spus, Francesca este înflorirea lui Cezar, manifestarea lui; Filip în Francesca urmărește o certitudine - femeia în carne și oase, senzualitatea -, dar o certitudine a deziuliziei; francesca nu-i diferită cu mult de femeile în jurul cărora Filip ridică lumi imaginare, doar că o leagă o dragoste organică, aparent inexplicabilă de acest suflet, și, deși îi înțelege nevoia de a fi îndrăgostit de spirit (de Olivia), nu se poate abține să nu îl țină lângă ea, să nu-l răpească oliviei; este un gest reflex, practic Filip îi dă senzația de viață Francescăi ("Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Fil!"); * Olivia este adevărata dragoste a lui Filip; Filip știe ce vrea, dar nu are curajul acțiunii, concretizării iubirii lui (este sufletul indecis între spirit sau trup, Olivia sau Francesca); și lipsa acestui curaj vine din ireversibilitatea alegerii; practic Fil. este poetul adevărat, poezia indecisă a vieții; de observat inocența și puritatea Oliviei (contrast cu răceala calculată a Francesăi); sufletul cântă in preajma spiritului (Oliviei); * relația Francesca-Cezar - Fr. se subjugă căminului, covorașului de blană, confortului unei vieți calculate între A și B, toate acestea regăsindu-le în Cz.; Francesca este prinsă și ea între doi antipozi - Cezar (confortul, liniștea cărnii) si Filip (furtuna, ascensiunea/fereastra senzualității către spirit); * despre contrastul Olivia-Francesca am amintit și-n celălalte comentarii; este de subliniat faptul că ambele femei sunt părți, jumătăți proiecție exterioară ale lui Filip (cum Arti este proiecția interioară, a celor neîmplinite, chipul din oglindă; pentru că nu se vede, doar se aude pe partea cealaltă a cercului); sunt jumătatea feminină, dorințele lui Fil (senzualitate versus gingășie); ambele conțin o frumusețe inexplicabilă, atrag privirea, dar în mod diferit; * Olivia despre Filip (și explicația titlului, condurii de cristal pe piatră, balul ca petrecere celestă, rochia Cenușăresei-spiritul-ascuns): "Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea." (evident că nu o vede, pentru că spiritul nu poate vedea proiecția lui cerească, decât după "nuntă"); * Francesca și moartea amânată a lui Filip (proiectată într-un timp trecut - renunțarea la luptă, la camera aceea, la dragostea ei) "Își strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colț al cuverturii moi de catifea și se ghemui încet ca sub o imensă apăsare."; "Singura dimineață adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, și, ține bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăiești, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porți amintirea."; "Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se liniști cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte."; apoi superb - "Se îndreptă în fața oglinzii ovale și reci: mai avea de împachetat." (nu degeaba Fr. îi place în ep. II să se uite în oglindă, doar este senzualitate, nu?). * memoria arc, ființa arc, trăiri arc - corespondențe. (va urma) același, pt.

= anticipez pe marginea dialogului	Petru Teodor [07.May.09 00:21]
pentru că știu că aici va fi următorul răspuns... Am remarcat, nu numai aici, ci și-n alte schițe, texte, tablouri etc. - faptul ca fiecare vede diferit; întradevăr cele create se rup de noi și prind propria viață; fiecare privește din perspectiva lui, din colțul lui de cameră, se proiectează pre sine și culege senzațiile acestei expropieri tocmai pentru a se înțelege ceva mai mult; dar din această relație de dragoste, din această îmbinare de atomi, în fiecare dintre părți rămâne ceva; lucrul însuflețit prinde contur în receptorul sensibil (o aparență evident, pentru că obiectul trăiește doar în sufletul celor ce-l/ce-o privesc; interesante disjuncțiile de genul actor/obiect-simbol sau personaj literar/făptură reală; imaginarul este o unealtă perversă, ce ne trădează mereu, abătându-ne; divagând - adevărul atunci când îl afirmi nu mai este, este fluid, schimbător, asemeni făpturii, iar, prin aceasta, este mai aproape de minciună; există o forma absolută de adevăr, este adevărat, dar pe acela nu-l putem decât adulmeca, pentru că atunci când încercăm să-l atingem, îl murdărim de minciuna din noi; poate doar îl întrezărim prin mijirea pleoapelor; de aceea întreb, așa, nefilozofic - cum adică să căutăm adevărul - adevărul cui?; adevărul absolut nu trebuie să-l căutăm, adică putem să-l căutăm, dar degeaba - ți se relevă sau nu; părerea mea e că într-un fel sau altul tot te lovești de El; mă rog, păreri; ar fi interesante celelalte păreri legate de triada... dar..., nu acuma; prea mare divagația); vedem diferit, iar vederea asta strâmbă ori ba ne influențează mai departe celelalte decizii; iar in obiectu văzut rămâne o adâncitură fină, o depresiune - urmă a privirii noastre - dar ciudat, ca o privire nefocalizată, acea depresiune este doar o iluzie (trimitere către imaginile stereoscopice, iluzii desigur manufacturate de emisferele noastre cerebrale; apoi imaginea aceea pe care-o rotești in orice direcție... alte iluzii; în fond, când privești clar lumea, după o limpezire a sinelui, începi să vezi crusta vopselei); revin - este o iluzie, pentru că acea depresiune lăsată de privire nu este înafară, ci înlăuntru, în suflet (lumea întreagă este o scenă prin care actorul se desface de sine puțin câte puțin, până când esența, ca o străfulgerare se eliberează de balast și dispare)... Discuția asta poate aluneca departe. ___________ Revenind: * când privești un lucru, te privești pe tine descompunându-te; * lucrul însuși se exfoliază sub acțiunea timpului și a celorlalte simțuri; cel mai ciudat e că pentru timp nu există un organ receptor, ci un cumul de organe; de unde concluzia că timpul este o senzație construită (iarăși văl); * orice act este unul creator sau distructiv, involuntar, foarte puțini reușind să treacă printre; astfel încât atunci când te exprimi acel act scapă din tine, devine străin, te rupe, evadează; orice act devine astfel eroziunea ființei; primul strigăt devine semnul sfârșitului; exprimându-ne, murim câte puțin; dar nu putem trăi fără a ne exprima, pentru că suntem ființe reflexive; orice lucru ce ne lovește (și prin lucru aici înțeleg obiect &făptură) lasă o vibrație surdă, ce se amplifică până erupe; apoi alta și alta șamd.; în ceea ce privește făpturile, amestecul este mult mai complex; * imaginația, fie ea artă sau deraiere (evadarea este o formă de artă), este doar o minciună, nimic mai mult; nu caută adevărul, pentru că nu are cum să-l găsească; adevărul este cel ce se dăruie, nu poți să-l prinzi; iar când il prinzi, îți scapă. cu respect, pt.

= .	Petru Teodor [07.May.09 00:27]
dar însăși privirea ta devine străină sinelui, alipindu-se acelui lucru; cu alte cuvinte, sentimentul ce-l ai în preajma acelui obiect nu-ți apartine, a fost declanșat/stimulat de acel obiect și, prin asta, nu-ti aparține; de aici întrebarea - ce-ți aparține cu adevărat? Nimic, chiar nimic. Dar un nimic foarte important! cu zâmbet, pt.

= .	Petru Teodor [07.May.09 11:51]
iar replica recorectată se găsește la http://www.poezie.ro/index.php/personals/1835607/replica Asta pentru a nu mai umple subsolul de apă! cu respect, pt.