| = câinele galben al spitalului | ioana negoescu [22.Feb.09 11:46] |
| Nicoleta, cred că e un bun fragment de proză. Mai cred că îți amintești de câinele galben al spitalului... Ai surprins esența în cuvinte puține, dar potrivite. Știi bine, deseori oamenii nu mai înțeleg lucrurile simple. Oamenilor le e teamă de alți oameni. Excelent pasajul în care spui: "Câinele s-a ridicat vesel spre mine: avea ochi de om și m-a privit ca pe un om normal.L-am mângâiat ca pe un câine"... te citesc cu drag, ioana. | |
| = un final cum nu se poate mai bun | daniel d marin [22.Feb.09 13:48] |
| Iar mie mi-a adus aminte de două poeme drăguțe, „orbul și câinele” și „trabucul” (dintr-o carte numită “ruleta cu nebun”); pe acesta din urmă l-am descoperit și pe agonia: http://agonia.ro/index.php/poetry/1781937/trabucul Constatarea fiind că în toate trei, așadar și în acesta, însuflețirea câinelui nu poate decât să fie în avantajul poemelor, sau a prozo-poemului, cum e cazul de față. PS: aș renunța doar la ultimul rând al, așa cum am spus, prozo-poemului, la pilda din final, oricum e cumva implicită. „si ne-am bucurat amândoi că ne-am inteles unul pe altul” ar fi un final cum nu se poate mai bun. | |