| = tot de la litere mi se trage și oprirea mea aici- îți dau dreptate! | Maria Prochipiuc [23.Jan.09 09:14] |
| Cuvântul cea mai frumoasă parte a unei literaturi (e părerea mea proprie) de acolo pornește totul, chiar un singur cuvânt poate cuprinde mai multe idei, dar toate acestea depind doar de auditoriu. Putem desigur că construim și ziduri din cuvinte e un adevăr chiar probat. Reușim de cele mai multe ori și prin gestică să transmitem ceva, dar dacă nu folosim și cuvântul pare incompletă, putem lăsa interpretarea doar pe seama privitorului. Cuvântul are în componența sa sunete, ceea ce poate fi tradus și muzicalitate. Nu mai fac dezbatere asupra lucrurilor ce vrei fin sau cum spui tu criptic să le transmiți. Poezia - o stare exprimată prin cuvinte, cuvinte ce pot expima idei, și...poezia e un fel de sacralitate a cuvintelor! | |
| = despre cuvinte și necuvinte | ioana negoescu [08.Feb.09 13:35] |
| Andrei, mă bucur că ai zis-o și tu. încerc de mult să spun că poezia nu stă în cuvinte, că e dincolo de acestea. și tot de mult încerc să explic de ce îmi postez textele la personale..cred că momentul în care mă exprim prin cuvinte poate fi numit poezie, cum cel în care mă exprim prin gesturi poate fi numit dans, cum uneori mă exprim prin cântec. dar a mă exprima autentic, a fi cinstiită cu mine pentru a mă putea recunoaște în gest, în cuvânt sau în sunet este de fapt esențial. cuvântul în sine nu mi se pare sacru. o ploaie da. o tăcere poate. cuvântul mi se pare un mod de a dezveli aceste lucruri. poezia există chiar și fără cuvinte. | |
| = despre sacru și cuvânt | Andrei Horia Gheorghiu [26.Feb.09 11:57] |
| știu despre ce vorbești, ioana. de fapt, nu știu. simt. respir. iar sacrul, ca și frumosul, ține de subiect. e frumos ce-mi place mie, e sacru în ceea ce cred. (te întreb: ce înseamnă "cuvântul în sine" ? ce înseamnă cuvântul fără cel care îl folosește? sau fără obiectul desemnat. ce e o numire fără numit?) cuvântul poate fi sacru. iar ploaia poate fi blestemată. sacralitatea e un filtru, o haină cu care fiecare îmbracă miezul propriei lumi. partea frumoasă este intangibilitatea ei. dacă libertatea îți e sacră, nu-ți poate fi luată. poți alege să trăiești în jumătate de carceră, anulând orice limită impusă. evident, vor veni unii și vor intra cu bocancii în ce-am zis și vor spune că sacrul e iluzoriu. o fi. dar e o iluzie mântuitoare, pe care bocancii lor concreți nu pot lăsa urme. | |