| = valurile finalului neinteresat, cu maluri sfărâmicioase | T. Constantin Georgescu [03.Jan.09 00:45] |
| Puteți să scrieți despre iubire, chiar dacă vă lipsește. „rândul trei” („iar tu ești păcatul ce-nvinge timpul pentru a mă învăța să respir”) nu este un clișeu, ci o grabă (de a scrie ceva inacceptabil, din punct de vedere logic, filozofic, poetic). „asta am simțit și asta am scris dar ce este cu adevărat poezia ?” vă descalifică (ocazional, temporar), pentru că nu tot ceea ce simțim este important (pentru a fi comunicat), iar întrebarea (nici măcar retorică, pentru că răspundeți la ea, într-un orizont, chiar dacă nesigur, particular) este un afront (rezultând că, până acum, se știe ce este poezia, dar nu cu adevărat). Compensează (parțial) „flămând… cât de tare mi se potrivește acest cuvânt”, fiind o tușă remarcabilă (poate în loc de „tare” ar trebui înlocuit cu „bine” și în loc de „cuvânt” ar avea un efect mai poetic „spațiu” sau „flacără”, adică sugerez metaforizarea). „Doar sinceritatea cea mai frumoasă metaforă a sufletului” este o provincie atrăgătoarea (și promițătoare). Valurile finalului neinteresat, cu maluri sfărâmicioase, ar trebui evaporate, pentru a acosta la gestul peren (și reușit) „Ceea ce cred că mă cenzurează este frica de a pierde controlul”. Cu cele mai bune intenții, vă las să reflectați. | |