| = semn | Zaharia Ramona [06.Oct.08 20:33] |
| Majoritatea situațiilor de acest gen îți taie respirația și te dezarmează prin frecvența lor. Un final fericit, o undă de optimism. | |
| = Ramona, sunt persoane... | Emil Iliescu [06.Oct.08 21:32] |
| Ramona,sunt persoane, de care mă leagă amintiri de o viață, care au avut parte de astfel de tratamente din partea copiilor lor! Unele dintre ele și-au găsit clipa de liniște și fericire, ca "nea Spirache", altele au agonizat ultima parte a vieții lor, bătrânețea, care, paradoxal, prin seninătatea și înțelepciunea ei, ar trebui să fie cel mai echilibrat segment din viața unui om. Mulțumesc pentru trecerea ta. Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = Bietul rege Lear | Diana Coconescu [06.Oct.08 23:44] |
| Domnule Iliescu, acesta este textul care mi-a plăcut cel mai mult. Nu doar că are suspans, dar personajele sunt teribile. Nu voi discuta despre stilul dvs., ci am să mă refer la motivația personajelor. De la început, mi se pare impresionantă scena bătrânilor la azil. Deși Spiridon știe ce riscă, își vinde casa pentru a testa dragostea fiilor săi. Mă întreb: de ce nu-i cunoștea deja? De ce nu le-a anticipat reacția? Mai ales că pare a fi conștient de faptul că la familiile tinere "banii reprezintă singurul scop în viață"... Nu cumva Spiridon a greșit încercând să cumpere afecțiunea fiilor săi? Băieții, ca și nurorile, deși de o duritate extremă, s-au arătat sinceri de la bun început. Nicio disimulare, nicio prefăcătorie. Sau cinism extrem? Cred că în asemenea situații, cu astfel de părinți, există slabe șanse ca nepoții să se poarte bine. În ficțiune însă, e posibil orice. Mă întreb dacă există în realitate oameni atât de buni ca Spiridon. Ar fi bine! | |
| = Un adevar care ne sperie... | Mihail Gabriela [06.Oct.08 23:44] |
| Domnule Iliescu, citesc cu placere de fiecare data ceea ce scrieti, dar,parca ceea ce ati scris acum a iesit din adancul sufletului unui pensionar care traieste cu adevarat aceasta poveste. Sper din suflet sa fie doar o simpla poveste! Este un subiect care ne face sa ne cutremuram gandindu-ne la cate persoane sunt in aceasta situatie... Pentru mine sunteti un izvor nesecat de subiecte si va asigur ca voi citi mereu orice veti asterne pe hartie. Cu stima, Gabriela | |
| = excelent! | Marius Surleac [06.Oct.08 23:30] |
| Un text bine structurat care m-a ținut strâns până la sfârșit. Discursul epic mustește de descriptiv, foarte bine scris, elegant, fără a depăși limitele bunei narațiuni și a trece într-o cu totul altă parte lipsită de sens, după cum se găsește la mulți scriitori ai zilei de azi. Discursul despre internarea la azil îl văd ca pe o variantă un pic mai modernă Moromeților, cu trăsături asemănătoare a personajelor de unde poate reieși foarte bine caracterul avar, invidios al norelor („Păi, nu prea e bine, sări Lucreția, soția lui Florin, nu e bine tată socrule, că stăm cu o rablă de mașină la poartă și ne gândim cu groază că iar vine iarna, n-avem cauciucuri, bateria iar ne va obliga să facem hei-rup pe drumurile înghețate”/ „Da, zise iar Steluța, căreia se vedea de la o poștă că această situație nu-i convenea deloc și căuta nod în papură din orice”), care au o putere mai mare a cuvântului asupra barbaților slabi de înger – cât și a propriilor copii care se lasă ghidați de setea de bani și uită ce noțiunea de „omenie”; ei uită de dragostea de părinte în scopul atenției pentru detalii gen mașină și alte chestii neimportante („Păi, numai voi, interveni Gelu, numai voi ? Hârbul meu ce cusur are? - Tu ai Fiat, bă, frate-meu, îi răspunse cu ciudă Florin”). De altfel, continuând cu cititul îmi aduc aminte parcă de Hagi Tudose („Da, dar să vedem cum facem...unele luni au 30 de zile...altele 31... februarie...vedeți...cine nimerește februarie, este câștigat față de celălalt, care îl ia pe martie în piept cu ditamai 31 de zile...”) – care de altfel se potrivește într-o oarecare măsură trăsăturilor propriilor copii, care parcă îi așteaptă moartea, să scape de el și să intre în posesia a ceea ce era cel mai important: banii („În trei săptămâni câte trecuseră de la mutarea sa nu schimbaseră cu el mai mult de câteva vorbe. Nu intraseră niciodată în camera lui, să-l întrebe de vorbă, de sănătate. Mai mult, stabiliseră, cu o hotărâre care-l duruse la vremea respectivă pe Spiridon, că nu pot lua masa împreună.”). Respectul pierdut al copilului față de părinte este bine evidențiat prin diverse fragmente din care voi enumera: („Steluță, să-i oprești și lui ăl bătrân o bucată de friptură...ceva...acolo...Că trebuia să-i închizi geamul, când ne-am apucat de grătar” / „Amândoi izbucniseră într-un râs înfundat, râs care-i încrețise pielea și părul pe mâini lui Spiridon”). De altfel, destinul său este personificat, este privit ca pe un „jucător de poker parșiv”. După ce are parte de un tratament jalnic din partea primului fiu, la al doilea primește exact același tratament. Pot să spun că partea cu câștigul la Loto este cât de cât previzibilă și în aceeași măsură, lăsarea averii sale nepoților – care de altfel sunt singurii care nu au avut contact cu banul în măsura în care au avut-o părinții lor și au sufletul mai pur, mai blând. Dar per total mi-a plăcut la nebunie. Sfârșitul este extraordinar, de o sensibilitate ieșită din comun, de un firesc excelent și surprinde o realitate atât de dură încât eu unul nu aș dori nimănui să ajungă într-o astfel de situație. Am totuși o scurtă obiecție: „probleme cu educația, cu școala...nu știu dacă vom putea avea grije de tine...” – cred că ar fi mai ok să utilizați aici doar „grijă”. Pot spune că închei această seară citind un text extraordinar. Cu stimă, Marius | |
| = Fericirea clipei prezente | Maria-Gabriela Dobrescu [06.Oct.08 23:44] |
| De fiecare dată, când vă citesc, îmi dați un nou motiv de a reflecta la câte o situație în care nu m-am aflat, dar în care aș putea fi în orice moment. Până să citesc textul acesta mă temeam de azil. Pentru că nu am copii, m-am gândit că, probabil, când va fi timpul va trebui să aleg această soluție. Povestea aceasta, redată cu dibăcie ca de obicei, mi-a șters îngrijorarea. Există loc și pentru alții ca "nea Spirache". Cu prietenie, Maria | |
| = Diana, îți mulțumesc... | Emil Iliescu [07.Oct.08 17:12] |
| Diana, nea Spirache, știindu-se la adăpostul câștigului neașteptat și fabulos de la loterie, a încercat în ceasul al doisprezecelea să se convingă, dacă nu cumva odată cu trecerea anilor matriarhatul din familiile fiilor săi nu se transformase în patriarhatul așteptat de el. Nu le-a anticipat reacția, fiindcă a crezut că bătrânețea și neputința lui vor fi atuuri suficiente pentru ca băieții să-l accepte în casa și în sufletele lor. Atunci când ești bătrân și singur încerci să cumperi, pe oricât de mulți bani, afecțiunea oricui, crede-mă! De obicei, bătrânii singuri și părăsiți se mulțumesc și cu afecțiunea unui câine sau a unei pisici, doar să știe că au cui să le destăinuie o durere sau o supărare! Nu uita, când vorbim de nepoți, ei sunt întotdeauna copia în oglindă a bunicilor lor, oricât de grobieni și nemiloși ar fi părinții lor. Și nea Spirache și Leonora, soția lui, fuseseră, cum ai văzut, părinți care acceptaseră toate sacrificiile pentru copii lor, deci aveau acel dram de milă, care pe noi, oamenii, ne deosebește de animale. Milă pe care au resimțit-o de la nepoții lor. Mulțumesc pentru atenta citire și aprecierile de substanță. Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = Re - Mihail Gabriela... | Emil Iliescu [07.Oct.08 17:22] |
| Gabriela, din fericire, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit copii cuminți și buni! Și o nepoată, deși aflată departe, în Mediterana Ciprului, care ține la mine și mă respectă. Dar cunosc, din lumea care mă înconjoară, cea a bătrânilor singuri și părăsiți, cazuri care uneori te revoltă prin tragismul lor! Pentru durerea lor am încercat să aștern pe hârtie niște gânduri despre viață! Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = Marius, din păcate... | Emil Iliescu [07.Oct.08 17:34] |
| Marius, din păcate asta este viața care ne înconjoară, și în ea au loc, în mod nefericit, și "exemplare" ca Gelu și Florin. Mă bucură faptul că ai citit cu sufletul acest text și remarc comentariul tău pertinent ca pe un semn de solidaritate cu unele momente de viață pe muchie de cuțit ale semenilor noștri. Eu, de obicei, sunt adeptul finalurilor dureroase, tragice, dar în cazul lui nea Spirache, am simțit că merită să se bucure de clipele, atâtea câte i-au mai rămas, într-o familie fericită, compusă din străini, dar unită prin compasiune. Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = Maria, dacă poți simți... | Emil Iliescu [07.Oct.08 17:39] |
| Maria, dacă poți simți în sufletul tău adevărul sintagmei mele ultime, "acasă este acolo, unde inima ta se umple de fericirea clipei prezente", nu ai de să te temi de clipa viitoare! Uneori, descoperi omenia și adevăratul sens al vieții lângă oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată! Așadar, nu trebuie să-ți faci griji, acasă va fi întotdeauna acolo unde sufletul tău va fi împăcat cu tine însăți! Cu prietenie pentru faptul că ești mereu alături de gândurile mele! Emil Iliescu | |
| = surprinsă plăcut | Maria Tirenescu [21.Oct.08 19:34] |
| Domnule Iliescu, am fost surprinsă plăcut de comentariul pe care mi l-ați lăsat la haibunul meu. Atât de impresionată am fost, încât am căutat timp să citesc o povestire de-a dumneavoastră. Lumea evită, în general, textele lungi. Și eu le-am sărit din lipsă de timp. Dar, de acum, voi avea grijă să mai trec și prin paginile de proză. Că m-am așteptat la final, că bănuiam cum vor reacționat copiii, că nepoții sunt mai apropiați de bunici... Sunt lucruri în general știute. Dar am urmărit modul în care le-ați organizat dumneavoastră. Nu vă spun mai multe, că au avut grijă cei care au comentat înaintea mea. Vă aștept următoarea proză. Promit să o citesc la timp! Cu prietenie, Maria | |