| = ecuația | Ioan-Mircea Popovici [07.Aug.08 14:06] |
| Mă așez mereu pe același scaun, la fereastră, în direcția de mers. Tot drumul e prin tunel și, din când în când, mi-aduc aminte că trebuie să cobor la prima stație. Trec mai multe... Cobor, urc câteva scări rulante și ies din tunel într-un deșert cu dunele neschimbate Când urc în metrou, mă așez în fața unui scaun gol și mă gândesc că este el, amicul necunoscut... cele 7 stații cât ține drumul până la mine, stau de vorba cu el despre ce n-am apucat să-i spun la cafea... A venit un domn care s-a așezat pe locul lui. Culmea, e și el fumător de pipă. Mă fixează. Mă fac că nu-l vad, dar îi simt privirea fixată în gândul meu... același eveniment, în același vagon de metrou, în două momente diferite. între ele există loc pentu un spațiu vital de tip Kundera. deocamdată îmi pare conturată o curbă integrală. derivând se obține ecuația celor doua oglinzi | |
| = s-a întâmplat | Maria Gheorghe [08.Aug.08 01:33] |
| într-o zi, am visat că (S) a spus: la noi totul e inedit, frumos și imposibil... ca o căsnicie care nu merge, dar dăinuie... și prin ce minune? prim minunea luării în serios a celuilalt... nu cred că te-a luat cineva mai în serios decât te-am luat eu... și asta o spun tocmai pentru că eu am un fel de uimire în fața unicității clipei... și aceasta o încarc cât se poate cu fericirea care să nu treacă. am ramas mută. a doua zi abia așteptam să urc în metrou… așteptam să înceapă să-mi spună… apoi am dat să-i spun visul. s-a întâmplat de câteva ori să începem deodată același cuvânt, apoi am tăcut, ca-n vis, și-a vorbit numai el... | |