| = comentariu | constantinescu mihai [14.Jun.08 17:26] |
| Trec prin lume ca printr-o lumină grea de secunde. // cliseu Mi se scurge umbra printre pietre-n țărână, // bine ca nu ti se scurge in apa mi se ascunde // unde ? tulburată de atâta singurătate, // e da de atâta veșnicie. // atata vesnicie.. bine ca nu e mai putine Stă ghemuită pe un pumn de pământ // pe o palma de pamant.. de parcă-i moartă, // sau vie de pare că-i vie, // pai ori e moarta, ori vie ? udând clipa luminii // clipa luminii cliseu.. cu apă sălcie. // salcie ? hai nu mai spune | |
| = "ghemuită pe un pumn de pământ " | Cristina Dobreanu [15.Jun.08 10:47] |
| Trec prin lume ca printr-o lumină grea de secunde. curge umbra printre pietre-n țărână, se ascunde tulburată de atâta singurătate, de atâta veșnicie. ghemuită pe un pumn de pământ de parcă-i moartă, de pare că-i vie, udând clipa luminii cu apă sălcie. am elimant doar surplusul, asa poezia e mai simpla si are mai multa forta..e vorba doar de a esentializa putin, de a pastra doar ce trebuie...este tot poezia ta , dar fa si tu o mica comparatie cu varianta ta si ai sa vezi ca mesajul se transmite mai deplin.nu e nevoie de atata explicitare, si nici de atata personalizare -"mi se ascunde.." "mi se scurge". | |
| = Virginia / Nadja | Nadja [08.Aug.08 15:41] |
| Eu cred că poezia trebuie mai întâi să transmită cititorului o intensă emoție. Dacă reușește să-l facă să vibreze , ea și-a atins în mare parte țelul. Mie, personal, poemul d-lui Paul Bogdan mi-a creat o astfel de emoție, m-a făcut să simt cu putere acea singurătate a omului, pe care autorul o face mai intensă atribuind acest sentiment propriei umbre. Bineînțeles că forma în care se exprimă un sentiment are și ea o mare importanță, dar din punctul meu de vedere, nu ar trebui să primeze sentimentului, ideii exprimate. Comentariile, mai mult sau mai puțin dure la adresa acestui poem, uneori mai mult decât malițioase mi-au amintit de acea poveste în care tatăl și fiul au plecat la oraș cu un catâr. Toți cei care i-au văzut au avut câte ceva de comentat : « De ce să meargă bătrânul călare și nu fiul, sau invers . » Când ambii s-au urcat pe catâr, privitorii au început să-l căineze pe acesta din urmă. Ideea care se desprinde de aici este că niciodată lumea, în cazul de față « criticii », n-o să fie mulțumiți și o să găsească ceva de adăugat, de înlăturat sau de modificat. Nu aș dori, Doamne ferește, să minimalizez rolul criticii, dar sunt de partea celei constructive, nu a celei care face tabula rasa cu tot dinadinsul. Mă gândeam la multiplele conotații pe care le evocă umbra : în sensul psihanalitic dat de Jung, ea este partea cea mai intimă a noastră, cea care conține adevărata noastră personalitate, pe care fiecare din noi o ascunde în adâncul ființei sub numeroase măști. Apoi m-am gândit la acel minunat poem al lui Arghezi, în care umbra se desprinde de de noi ziua, pentru a ne înghiți în adâncurile ei misterioase noaptea, la umbra care trebuie să ne amintească de moarte, de neantul care ne așteaptă. M-am gândit de asemenea la nuvela aceea fantastică « Omul fără umbră », și mi-am închipuit groaza care ne-ar cuprinde într-o zi dacă ne-am trezi fără umbra noastră dragă. Mi-a venit în minte și o idee năstrușnică. Dacă cineva, într-o zi, din pur amuzament, ar pune pe numele lui o poezie mai puțin cunoscută a unui mare poet și ar aștepta să vadă reacțiile critice ale confraților. Cred că s-ar amuza copios când aceștia ar afla că de fapt poezia pe care au făcut-o praf și pulbere era a lui Nichita Stănescu, de exemplu. Apoi m-am gândit iar la poezie și la umbra ei, critica. Ce s-ar face poezia fără critică ? Cred că ar supraviețui de bine de rău. Dar ce s-ar face criticii fără poezie, hrana lor de toate zilele ? Cred că s-ar stinge de inaniție. | |