| = ela | Carmen-Manuela Macelaru [02.Feb.08 07:55] |
| poemul cu radacini mute ale dsitrugerii invadeaza ca o planta suprasaturata de apa si nu-si mai duce radacinile in adanc dupa izvoare ci le tine la suprafata, la o probabila seceta planta va muri pt ca nu are radacinile adaptate. mi-a placut f mult:nu au timp sa priveasca direct in adevar si cand te smulgi odata cu resturile astea de copil. mcm | |
| = nervii până la rădăcina mută a vrajbei | Paul Ionescu [02.Feb.08 09:41] |
| e o litanie semana cu o litanie un strigat impotriva poate e prea multa varjba in lumea asta si autorul o absoarbe ca un burete imi place | |
| = părere | Ecaterina Bargan [02.Feb.08 10:48] |
| despre lucruri scrise sau nescrise înrădăcinate în firea omenească, care nu pot fi controlate decît dinăuntru. despre cum crește ura dintr-un sîmbure de cuvînt și cum cuvîntul atinge cele mai sensibile fibre. despre muțenia devastării. despre cum plutim și peste abisul morții trăind în alții prin urma lăsată în spiritul lor. despre păcat, durere, autodistrugere și tot ce ține de umanitate. | |
| = maternă | oana catalina bucur [02.Feb.08 14:44] |
| O privire detaliată asupra pacatului care tot trebăluie prin corpurile umane. O indignare blândă, feminină, maternă.O țesătură unitară despre distanța de la cer la pământ. Mulțumesc petnru posibilitatea lecturii! | |
| = Ela, ai spus ceva minunat, nu pot să nu remarc, | marius nițov [02.Feb.08 15:04] |
| Ela, ai spus ceva minunat, nu pot să nu remarc, cuvintele tale sunt ascuțite, necesare, vindecătoare... sunt binevenite, o operație reușită pe cordurile noastre bolnave: "avem încă răbdare în istoria asta cu prea multe noduri respirând unul în celălalt un aer straniu dar pe unde să mai scot din tine furia pe unde revolta pe unde febra neagră a distrugerii care ne devoră oameni slabi și pierduți cum suntem și noi ca și cei ce scot din apă istorii fără dumnezeu" Recitesc, e o poezie cu un îndemn la descoperirea frumosului! | |
| = scrii bine | Fluerașu Petre [02.Feb.08 17:18] |
| ela, fantastic acest poem, mai ales cum rimeaza primul si ultimul vers, asa ca sa inchida parca cercul. imi plac mult si jocuri pe text, unele abia se deslusesc, dar se simte ca sunt acolo, se simte ca fiecare cuvant este asezat atent, aidoma unei bucatele de mozaic. mi-a placut mult si semnificatia primului vers, rafinamentul acelor cuvinte, atat de pline de subinteles astazi. nu pot decat sa iti spun felicitari, scrii foarte bine. impresionat petre | |
| = Întâmpinarea | George Pașa [02.Feb.08 18:38] |
| Nu întâmplător, aș spune, în centrul textului se află aceste versuri: "avem încă răbdare în istoria asta cu prea multe noduri/ respirând unul în celălalt un aer straniu". Adevărul ca o cale de ieșire din stările negative, revelând multpreaomenescul, reînnodarea firelor ce ne leagă de celălalt (eu sau aproape), redobândirea identității după rătăcirea prin realitatea nefastă. Peste toate, Întâmpinarea Celui Celui Fără de Păcat. Sesizez un tzpo "înămolite", iar forma "multprea omenească" e poate o inovație personală. | |
| = Ela, tu simti lumea ca pe o rana...adanca | Valeriu Sofronie [04.Feb.08 10:41] |
| iar de aici incepe adancul intelepciunii... Ela, tu simti lumea ca pe o rana, o rana in care nu avem curajul de a ne recunoaste caderea, asa cum nu avem nici curajul de a privi “direct în adevăr”....lumea Omului tau si-a pierdut selfconsistenta ( acum din apa nu mai ies fiinte botezate in puterea Duhului ci doar “istorii fără dumnezeu” ), relativizandu-se si ajungand “omeneasca, mult prea omeneasca”, asa cum o vedea si cel care s-a visat Supraom pentru o clipa... Desi suntem adusi clipa de clipa in orizontul alteritatii, al lui Celalalt - prin care am putea sa ne salvam, sa redobandim “resturile astea de copil” ale inocentei -, nu avem nimic care sa ne lase sa intram in orizontul plenitudinii; si asta numai datorita precaritatii noastre ontologice, derivate din alteritate si nu din destin care ne subtiaza, facandu-ne sa fim “legați de cuvinte...cu ochii închiși ...mâinile înnămolite...si...gurile reci...”. Nu ne mai simtim “intregiti” unul prin celalalt ci doar monade care si-au inchis toate usile si ferestrele, condamnandu-ne la o claustrare in acre intelegem sa ne “coasem” destinul asta sarac... Lumii distrugerii repetate, tu ii opui o lume a iubirii, o lume capabila sa recupereze vocile uimite ale primelor iubiri... Ela, tu iubesti plin. Iar iubirea ta, conjugata cu iubirile celorlalti, mai poate salva Lumea. Te felicit pentru gandul curat, pentru indemn si pentru felul artistic in care ai reusit sa ni-l aduci in camarile inimii. Cu pretuire, Vali. | |
| = Ela Victoria Luca, multprea omenească... | Teodor Dume [04.Feb.08 12:36] |
| un poem rafinat. un poem împlinit.un poem de citit-recitit și nu de comentat "trăim desigur într-o lume nefastă" "avem încă răbdare în istoria asta cu prea multe noduri respirând unul în celălalt un aer straniu dar pe unde să mai scot din tine furia pe unde revolta pe unde febra neagră a distrugerii care ne devoră oameni slabi și pierduți cum suntem și noi ca și cei ce scot din apă istorii fără dumnezeu" d-na ela, frumusețe în cuvânt, frumusețe în exprimare cu mulțumiri pentru ocazia de-a fi lecturat o poezie adevărată stimă și recunoștință, teodor dume, | |
| = semn... | Petruț Pârvescu [04.Feb.08 20:04] |
| Ela, am citit cu placere poemul tau. fara suparare. cam prozaic... multe elemente de legatura, lucruri si fiinte care se explica unele pe altele. pierzi din idee/idei printr/un continut mult prea/ramuros. titul: preaomenescul il face prea... explicit. si atentie... laudele lor (vorba poetului), uneori, prea multe si dar pentru ca, deoarece... ar trebui sa te/va puna serios pe (meditatie)ganduri. tu esti o poeta. in speranta ca mesajul meu a fost inteles, asa cum l/ma gandit: fara ipocrizie, sa ne auzim de bine... cu prietenie, | |
| + Maria peste Iisus... | Constantin Enianu [05.Feb.08 10:07] |
| "și cum să cos tot mai adânc firele tot mai departe de absurd când întregit nu te mai simți prin mine când te smulgi odată cu resturile astea de copil" Da, fiind copil , nu esti, deci e mai bine sa nu fi fost pe lume in implacabilul existentialism, ateu sau relios, pentru a muri in bascalia (prea)omenescului. Semn pt autor (si comm-urile sensibile ale comentatorilor de aici, daca mi se permite...) bunul incorect, ceni | |
| = mulțumesc tuturor | Ela Victoria Luca [06.Feb.08 13:29] |
| așa cum a remarcat Constantin mai sus, fiecare cititor care a lăsat aici smen a fost atins de "multprea omenescul" acestei lumi, a re-simțit rănile dincolo de privirile mele și a ascultat cum se înfig în noi rădăcinile mute ale distrugerii, oricât de luminați și înțelepți am fi. orice cuvânt bun, orice cuvânt rău nu fac decât să păstreze un echilibru, fiindcă nu este ușor să percepi lumea "dincolo de bine și de rău". și nu mă voi culca niciodată pe urechea autosuficienței în scris, de aceea că este bună sau rea cuvântarea asta sau o alta, nu pt acest moment e important, ci pentru ceea ce lasă în urma ei. scrisul, ca tot ce este omenesc, este lucrabil, travaliul fiind mereu, constant, în interior. mulțumesc tuturor, Ela | |
| = Epigonii moderne... | Ioan Marginean [11.Feb.08 13:08] |
| Dupa citirea placuta a poemului mi-au revenit in minte mai multe citate celebre, intrebari, despre: Existenta: "To be or not to be". Dar cum si in ce fel? Devenirea, schimbarea omului: "E pur si move", din bine in rau sau mai invers. Spre sfirsit : "oameni slabi și pierduți cum suntem și noi", probabil neputinta in fata fatalitatii...cum ar fi: "Memento mori"? La sfirsit totusi o sansa de a indrepta lucrurile printr-o "durere nătângă multprea omenească" pe care o purtam fiecare in noi. Citind: "ca și cei ce scot din apă istorii fără dumnezeu" ma duce de asemenea gindul la ultimile strofe ale poeziei "Epigonii" de Mihai Eminescu. cu stima Ioan | |
| = Ioan | Ela Victoria Luca [19.Feb.08 13:25] |
| Despre ființarea pe marginea neființării și despre pierderile noastre cele ineluctibile, și despre cum să trecem prin dragoste fără a distruge, și despre tot ce este multpreaomenesc atunci când privești în pământ. Mulțumesc pentru semnul tău reflecta(n)t, Ela | |