| + Trebuie să recunosc... | Nicolae Popa [27.Jan.08 15:28] |
| ...e o poezie în fața căreia nu mă prea pot aduna. Fiecare vers distruge cîte ceva înălțînd. Imaginile obișnuiesc a se încleșta pentru a se prolifera în alte imagini, fie prin contopire, fie prin deraiere în urma impactului: "Duminica/ suflăm în păpădii ca-n bretoanele spânzuraților/ de văzduh" Totul însă păstrează calmul unui univers responsabil de prezența sa într-o lume a tuturor universurilor posibile. Limbajul mi se pare unul venit din interior. Limbajul face ca poemul să crească, să se înalțe precum magma din inima craterului face să crească vulcanul: "mă închin peste burtă cu un copil din flori așa de frumos/ voi stârni atâta praf de vrăbii încât iarna asta /se va desprinde din calendar..." Mesaj, stil, subtilitate, originalitate imaginativă ("îți voi face un leagăn fata mea într-o căciulă de oier") și mult spațiu pentru plăcerea lecturii. Stea! | |
| = multumesc | Cristina Sirion [28.Jan.08 19:46] |
| M-ai facut o bucurie. Totusi, indoieli am o gramada cu privire la poezia asta. Nu stiu de ce, o simt prea pritocita. Habar n-am. | |