| = "la icoană lacrimă"-cuvinte | Amalia Cretu [22.Oct.07 19:17] |
| motto: “să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta ; ridicarea mâinilor mele, ardere de seară » (psalm,140) sunt minunat de grave aceste versuri, scrise pre limba arderii cu toată ființa poetică și concentrând, preț de o clipă, întreaga trăire de viață împlinită cu patima celui care știe că viața, într-o zi, se duce: “cum de taie coasa ierbii aerul ce doare strigă/ardumaș...” ultima secundă a ființării materiale a omului se pierde în zgomotul loviturilor de ciocan, pe scândura de lemn, dincolo de care nimic nu mai poate stinge « săraca pleoapă a vederii cuielor » încadrată de repere post-moderniste, poezia are o impresionantă concentrare de efecte stilistice care potențează muzicalitatea versului și conferă un plus de lirism cuvintelor ; iată, de exemplu, metafora « fum » ce capata un sens teluric asociată cu versurile : « tu femeie legănatu strâns la coapsă.../fără tine de-am să mor/din izlaz alt câmp deschis ... » și redă ideea risipirii acesteia (a femeii), pretutindeni și nicăieri, precum vastele spații ale unei stepe deschisă pustiului și necuprinderii; versul care conferă poemei un titlu elocvent,“ardumaș fum împietrit”, creează în mod direct impresia “arderilor de seară” în chip de rugă spre Cel care a creat femeia și a binecuvântat-o cu rod trupesc, precum în egală masură cu har creator : «o sămânță/ rodu tău semănat a Dumnezău » ; cea de a doua strofă pare a fi și mai atent construită întru « încremenirea » în cuvinte- simbol a ceea ce înseamnă actul creație artistice : « munca toată mânilor / suspinând cârdu ce trece » nu fără efort, patimă sau lacrimă, pentru a lăsa urme pe pământ și în cer ; adesea, subiectul liric este cel care transcende imediatul situându-se « întru mister și pentru revelare » (L.Blaga) atunci când durează «cu taiu cremenea ce aprinde repedea luminilor/numa strânsu lacrimii » și nu fără smerenie, închina «la icoană lacrimă » ; finalul poemei, marcat de muzicalitate și bogăție plastică, este construit în note lirice invocatoare : «Vini Doamne și mă iartă las cameșa descuiată și poarta de des legată până-n inimi/ depărtată » ce asigură omogenitatea cantabilă a intregului și păstrează elementul teogonic în matca simbolicii religioase ; totul, prin vers, este o modalitate de a evoca stări din preaplin de suflet și de a crede că în armonie cu legile firii viața « leagă si des leagă », dar un lucru nu este permis: derapajul moral. *** tu, oricine-ai fi, Omule : « ardumaș din linu verde numa sufletu-mi nu pierde/ * troica vase de pământu/dă ocol în iesle gându » merită să știi că asocierea dintre « pasare » și « aripă » conferă libertate cuvântului ; meriți aprecieri, amalia | |
| = îmi asum acest curaj fiindcă sunteți priveghi acestui cuvânt pe care îl încerc.v | florian stoian -silișteanu [22.Oct.07 19:29] |
| am început să aștept cum spun uneori înfrigurat să aștept și să încerc înțelegere fiindcă dumneavoastră doamnă Amalia văd bine vă pasă de cuvinte .Sunt onorat și din nou obligat | |
| = de dragoste sa-ti fie femeia! | Adriana Giurcă [23.Oct.07 16:03] |
| Iar trec pe la tine prietene. Stiu ca aici mereu te gasesc cu inima la tine. Ea se arata frumoasa de parca tocmai s-a scaldat in toate cuvintele ochilor si a iesit curata. Ca lacrima. Trec pe aici cu litere din ce in ce mai mici, ma strecor in frigul cu care scrii tu, nu ma pot abtine sa privesc acest erotism al durerii, aceasta parca mereu ultima strigare a aerului prin fum, aceasta strigare de dragoste din Dumnezeu. Pana la urma trec doar sa iti spun ca iar ai scris un poem Mare,prietene. | |
| = COMENTARIU DE LA Ioan Peia | florian stoian -silișteanu [24.Oct.07 22:20] |
| Am sunat pe fratele Peia si am zis Batrane am trebuintza de ideile tale despre incercarile mele.Si el saracu imediat a si inceput si a scris si a postat.Inca nu am cetit ce si cum zice curios sunt si aflu numa dupa ce pun comentariul lui in poema asta a mea. Ca asta Peia criminalu nu stiu pe cine a violat pe cine a murit ori turbat de cred unii ca/l desfiinteaza. Nu cunosc dedesupt dar sigur cineva a muscat din inima lui si acesta fratele meu clar nu a rabdat.cum nici eu nu o sa rabd cand a mai latra cineva la inima lui Băi frate, cînd omul ăsta o ia de-a valma prin lume, alergă cuvintele după el ca trifoiașul de baltă după mirozna femeii neîncepute. Silișteanul și poporul lui, deopotrivă, trăiesc într-o țară care depășește imaginarul cu vreo cîteva minunății dumnezeiești izgonite din rai. Auzi ce poate să spună: „troica vase de pământu dă ocol în iesle gându” Și nu știu cum, dar eu, care am patima rostirii limpezi, mă las deodată amețit de descîntecul ista și nu mai întreb nemica despre cine-l deapănă și cine-l culcușește la sînuri. Eu știu că prin Siliștean trece o întreagă cîmpie, cu toate patemile înflorite și, atunci, nici că mai vreau să aflu în care parte a pămîntului strivește el potecile cu rîvna lui preumblătoare. Uite că, aici, a dat peste o odaliscă și se pare că-i strunjește mijlocul la roata aia „de pămîntu” și ține să ne povestească și nouă, din toată inema lui de bagabont născut și nu făcut, cum se-ntîmplă de se în-ntîmplă. Și iată cum: ”ardumaș săraca pleoapă a vederii cuielor” Și, vrei nu vrei, dar parcă un hristosu se răstignește frumosu în drăguța de pe „troică”, și troica aleargă, aleargă, aleargă.... căci: ”tu femeie legănatu strâns la coapsă din picior” Oh, generos bagabont, care taie lumea de-a lungul de-a latul pentru o pasăre galbină-n cioc, subțirică la mijloc și pentru, hei! și pentru, mai degrabă, duhul ei duce-s-ar duce, preste cele lumi năuce, dumicatul să-i îmbuce, nu să-i deie ci să-i ieie, din mirozna-i de femeie! Căci, glăsuiește el, în tril de margini hotărnicești: „numa ducu paserii dumicatu de la gură” Dar ce vorbim noi aici, cei pentru care: a tăia „cu taiu cremenea”, nu-i decît o banală tehnologie de rezistență a materialelor, în timp ce, pentru poporul siliștean, este o trudă aromitoare de șlefuire „până-n inimi depărtată”. Și ce mai zice el, bravul Siliștean? Cică: ”Vini Doamne și mă iartă las cameșa descuiată și poarta de des legată” Ceea ce, nu-i așa? ne ispitește și pre noi, prea umilii domniei sale ceterași, a ne dezlega băierile inemilor și a ne duce în bejenii, cu toate temerile șterse și gîndurile descuiate. Drept care, las aici Silișteanului un semn de prețuire și promisiunea că nu voi părăsi, nesorbită, nici o lacrimă domnească din pivnițele hătmăniei-sale! Băi frate, cînd omul ăsta o ia de-a valma prin lume, alergă cuvintele după el ca trifoiașul de baltă după mirozna femeii neîncepute. Silișteanul și poporul lui, deopotrivă, trăiesc într-o țară care depășește imaginarul cu vreo cîteva minunății dumnezeiești izgonite din rai. Auzi ce poate să spună: „troica vase de pământu dă ocol în iesle gându” Și nu știu cum, dar eu, care am patima rostirii limpezi, mă las deodată amețit de descîntecul ista și nu mai întreb nemica despre cine-l deapănă și cine-l culcușește la sînuri. Eu știu că prin Siliștean trece o întreagă cîmpie, cu toate patemile înflorite și, atunci, nici că mai vreau să aflu în care parte a pămîntului strivește el potecile cu rîvna lui preumblătoare. Uite că, aici, a dat peste o odaliscă și se pare că-i strunjește mijlocul la roata aia „de pămîntu” și ține să ne povestească și nouă, din toată inema lui de bagabont născut și nu făcut, cum se-ntîmplă de se în-ntîmplă. Și iată cum: ”ardumaș săraca pleoapă a vederii cuielor” Și, vrei nu vrei, dar parcă un hristosu se răstignește frumosu în drăguța de pe „troică”, și troica aleargă, aleargă, aleargă.... căci: ”tu femeie legănatu strâns la coapsă din picior” Oh, generos bagabont, care taie lumea de-a lungul de-a latul pentru o pasăre galbină-n cioc, subțirică la mijloc și pentru, hei! și pentru, mai degrabă, duhul ei duce-s-ar duce, preste cele lumi năuce, dumicatul să-i îmbuce, nu să-i deie ci să-i ieie, din mirozna-i de femeie! Căci, glăsuiește el, în tril de margini hotărnicești: „numa ducu paserii dumicatu de la gură” Dar ce vorbim noi aici, cei pentru care: a tăia „cu taiu cremenea”, nu-i decît o banală tehnologie de rezistență a materialelor, în timp ce, pentru poporul siliștean, este o trudă aromitoare de șlefuire „până-n inimi depărtată”. Și ce mai zice el, bravul Siliștean? Cică: ”Vini Doamne și mă iartă las cameșa descuiată și poarta de des legată” Ceea ce, nu-i așa? ne ispitește și pre noi, prea umilii domniei sale ceterași, a ne dezlega băierile inemilor și a ne duce în bejenii, cu toate temerile șterse și gîndurile descuiate. Drept care, las aici Silișteanului un semn de prețuire și promisiunea că nu voi părăsi, nesorbită, nici o lacrimă domnească din pivnițele hătmăniei-sale! | |
| = "temeri șterse, gânduri descuiate" | Amalia Cretu [25.Oct.07 07:16] |
| deosebită, această "năvalnică trecere" prin spații de metaforă și "stil de Siliștean", făcută de domnul Ioan Peia; am sentimentul că se pune la cale...o nouă apariție editorială! merită poezia și un astfel de vers, izvorât din "întortocheata mânzului"; aprecieri, amalia | |
| = da..un nou volum | florian stoian -silișteanu [25.Oct.07 19:48] |
| sunt fericit sa scriu acum si aici ca am definitivat o dimensiune a noului volum de poezie intitulat Pamant nicaieri.Inseamna mult aceste incurajari care de/a lungul timpului nostru au sapat tot mai adanc in inima mea. Parte din comentariile dumneavoastra vor ocupa loc de cinste intre paginile cartii.va multumesc | |
| = aici... | ioana matei [29.Oct.07 11:58] |
| Inima scufundată-n adâncuri inalță Cântecul Firii...despre cuvintele poemului iar am simțământul că ele vin de foarte departe... | |