| = ela | Carmen-Manuela Macelaru [25.Sep.07 11:57] |
| ela, mi-a placut mult in poem versurile:fragmente de oameni se prabusesc raman celule in timp,strivesc ierburile sub talpi pana cand inima se varsa de venin, sap gropi fara sa plang ma astern in fiecare (super),pamantul alb unde te sfarsesti;acest ultim vers in care iti atribui caliatea de pamant alb unde iubitul se sfarseste e o pedeapsa foarte buna pentru el/iubit:):):) mcm | |
| = Ela, | Ligia Pârvulescu [25.Sep.07 13:19] |
| "în neștire sap gropi fără să plâng mă aștern în fiecare" are o putere de sugestie foarte bună. Cu alte cuvinte, m-a emoționat. Mulțumesc. | |
| = . | Rodica Vasilescu [09.Oct.12 17:25] |
| mie mi-a placut celule de timp, e asa, cum sa zic, o chestie vizuala exprimata prin niste chestii microscopice :) si finalul | |
| = o mare de dragoste în adânc | bargan ecaterina [25.Sep.07 17:53] |
| cîtă concentrație de emoție, sentiment de tristețe, fluxuri și refluxuri de gînd artistic în ("în neștire sap gropi fără să plâng")- am căutat să pătrund, să înțeleg ce e dincolo de emoția artistică care tulbură mereu atît de mult. dorința de-a te face una cu pămîntul, cu adîncimile lui doar ca să fii mereu aproape de persoana iubită. trist, tragic și tulburător. toate se materializează într-o erupție a rostirii cînd visul nu mai poate înfrunta moartea. ("mâinile tale se cufundă în pământ... mă revolt mută") dureroasă dezvăluire în atmosfera acestui timp împărțit în celule. sincer, curat, original. mie mi-a plăcut. | |
| = Rezonanță | adriana barceanu [26.Sep.07 04:03] |
mi-au plăcut in mod deosebit imaginile. sub albul pământului se văd altfel săpatul, ierburile, veninul... rețin „sap gropi în neștire sap gropi fără să plâng” | |
| = mulțumesc | Ela Victoria Luca [26.Sep.07 12:54] |
| Carmen, sensul ales de mine în acestă poezie, mai ales în final, e de tămăduire, nu de pedeapsă. Dar dacă e percepută nuanța aceasta, pesemne că există vreo vină. Iar așa pedeapsă să tot dăum vinovatului. :) Ligia, mulțumesc pentru captarea emoției din cuvânt. Claude, cam așa suntem noi cu viața asta a noastră: simple celule de timp. Ecaterina, aici este (așa cum ai perceput) dorința, emoția și închipuirea unui pământ alb, tămăduitor. Măcar înăuntrul eului/sinelui feminin, dacă cel real nu va fi vreodată. Adriana, orice descântec și ritualul său are acest neplâns, nelacrimă, necesar cumva pentru a tămădui. Mulțumesc frumos tuturor, Ela | |