| = Ela, da | Cornel Ștefan Ghica [24.Aug.07 16:08] |
| nu vreau sa cred in "las semn că am plecat numai celor ce mă țin minte. nu, eroare de exprimare, rectific, definitiv: celor ce mă țin inimă". e ca si cum as primi un raspuns negativ. e ca si cum as astepta pantecul cetatii sa nasca, iar tu-mi spui ca "tot ce s-a întâmplat în pântecul cetății este istorie. labirintul atemporal și viu al iubirii. doar moartea îi surpă zidurile". nu (mai) vreau sa te las sa taci, iar tu-mi spui "nu cred în alt dumnezeu. după atâția ani de rugăciune, lăsați-mă să tac". faina poezia. un altfel de "imprimeu" poetik. felicitari. p.s. bine (ca) te-ai re-intors. ma dureau ochii de-atatea "fumigene" si "petarde" (vezi recomandatele - din lipasa ta). cu stima, Cornel Stefan Ghica | |
| = ani de rugăciune | Tamara Zub [24.Aug.07 18:08] |
| Oemnii din care ies incontinuu spirite(!) Foarte frumos, și am rămas cam înghețată de frică în fața acestui vers, iar acum gheața e materia pe care o prefer, doar gheața i se poate împotrivi, solidă, soarelui. Impresionantă această călătorie spre o romă din amintiri arhaice, acest pelerinaj al inocenților. Aleg o bucată impecabilă: picioarele mele au ochii închiși. călătoresc odată cu orbii, sclavi ai orașelor incendiate. le este foame, își iau dimineața, în liniște, micul dejun. savurează pietre, poduri, apeducte. tălpile celorlalți rămân în urmă, văd pericolul prăbușirii, se închină Mulțumesc pentru acest "labirint atemporal și viu". Cu stimă, tama | |
| = "vuietul sparge golul inimii" | Gheorghe Pașa [24.Aug.07 20:33] |
| Reîntoarcere plăcută a uneia dintre poetele a cărei scriitură îmi e dragă, deși nu totdeauna o înțeleg pe deplin, dar ceva tot rămâne.Realul jurnalului de călătorie e, aș spune, pretextul unor salturi într-un timp magic. Deși versul "lăsați-mă să merg. numai eu pot să văd marea acolo unde nu este" îmi pare că l-am mai citit într-o formă asemănătoare, cred că tot într-o creație a Elei, totuși continuarea exprimă adevăruri poetice personale, idei oarecum noi. Versul final exprimă un alt adevăr la care am rezonat și care nu m-a surprins. Iar "semnul de plecare" adresat numai "celor ce (o) țin inimă" față de "eroarea" inițială m-a surprins. Așa e, inima înainte de toate! Îți mulțumesc și îmi cer scuze pentru comentariul mai puțin inspirat, încât n-am văzut nici lipsurile reale ale scriiturii, nici toate plusurile sale. | |
| = părere | bargan ecaterina [25.Aug.07 09:42] |
| Ela, îți spun și eu bine ai revenit, am simțit absența ta. Trec la text. Jurnalul începe cu ieșirea autorului din lumea proprie, mai cu seamă din sine. Strofele formează fraze narative condiționînd uniformitatea enunțurilor. Limbajul - simplu, nepretențios, plastic. Tonul capătă accente dure în versul doi. Aici apare mișcare, răscolire , chiar un pic de gravitate. Gîndul este consolidat de versul strofei 6: "picioarele mele au ochii închiși. călătoresc odată cu orbii, sclavi ai orașelor incendiate." Srăin oraș. Are loc o trecere treptată spre trecutul istoric și imediat printr-un salt poetic întoarcerea în prezent, asocieri amuzante. Intrarea în atmosfera, consistența, duhul orașului, transformarea în unul dintre ei, străinii. Descrierea vieții lor, liniștea, rugăciunea, răscolirea sufletelor. Se clarifică versul de la începutul textului "prețul dragostei este aici o ruină." prin următoarele versuri "labirintul atemporal și viu al iubirii. doar moartea îi surpă zidurile". Urzeala sonoră fină a versului final vine să sensibilizeze expresia printr-o invocație, rugă tăcută. | |
| = experimentarea sinelui rezonant | Heghedus Camelia [25.Aug.07 09:34] |
| “tacerea e centrul lumii. spre tacere se aduna toate ca apa spre prapastia neagra. [...] tacerea e mormantul in care inchidem toata plangerea sufletului nostru doritor.”(din memorialele lui Parvan) prin incercarea de reprezentare retrospectiva inversata, gandirea urmareste suprimarea timpului. vad aici, cu un ochi neexperimentat, un efort interior de a urmari lucrurile desfasurandu-se in ordine inversa (inspre inocenta), de a iesi din lumea sensibila obisnuita, pentru a gasi acele greu comunicabile adevaruri si impacarea. | |
| = mulțumesc vouă | Ela Victoria Luca [25.Aug.07 22:14] |
| Cornel, nu știu ce să aleg, memoria minții sau memoria inimii. Sau ambele. Sau dincolo de ele. Rămân amprente în spiritul/sufletul nostru oricum, oriunde am fi, lângă orice ființă. Tamara, labirintul atemporal și viu rămâne deschis, așa precum ochii amprentați în tălpile noastre preamergătoare. Uneori drumul ne știe mai bine decât ne știu oamenii. De aceea să pășim cu atenție. Nu știi niciodată pe cine porți pe tălpi. Pașa, orice timp trăit are o vibrație magică, dacă o percepem, suntem realmente luminați. Dacă nu, rămânem într-o nesfârșită căutare. Indiferent de cetatea în care ne zidim trupul/sufletul. Ecaterina, liniștea, rugăciunea, mersul vertical prin orașul străin, pasul răscolind istorii, pulsul tot mai viu al gladiatorilor uciși, totul pare mai real atunci când atingi pietrele de acum peste două mii de ani. Și te simți atât de nesemnificativ și atât de departe de adevăruri... Camelia, calea inoceților nu poate fi parcursă decât în sens invers temporal. Ca și cum ai traversa secundele până la începuturi, acolo unde și pietrele îți vorbesc. Mulțumesc. Ela | |