| = *e tot mai lung drumul spre nord | Ramona Anamaria Secrieru [14.Jul.07 05:08] |
| dar poporul Silistean e frate si cu drumul. Impresionant poem, acest strigat al calatorului pe drumul asternut spre '' dimineață în numele tău azi ori mâine spre seară sau spre deal '' o noua-ultima nunta de semne. In mod special mi-a placut ; ''când nu ești mi se pare miracol fruntea pe care un gând stă să adoarmă am vedenii...'' Dau binete calatorului, drumurile sunt lungi. | |
| = romonicoooooooooooooooooo | florian stoian -silișteanu [16.Jul.07 13:53] |
| vai ce bucurie să văd un com de la tine că de când mă rog de tine să mă lauziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii......încântat....și...încă ceva Drumurile doar sunt de lungit nu mai încape distanța | |
| = :) | Ramona Anamaria Secrieru [16.Jul.07 14:22] |
| ...de n-ai sti ca-s saraca-n vorbe!! ... Intindeti (si Ioana si dumneata un drum mai spre rasarit de la Oradea si ca tot spusesi atat de adevarat ; ''Drumurile doar sunt de lungit nu mai încape distanța'' Imbratisari | |
| = inainte de Mexic | florian stoian -silișteanu [16.Jul.07 21:22] |
| vad fara diacritice fiindca nu se poate afla.de nu sar la gat cenzorii si uneori drept este atunci inainte de Mexic poate trajem o drumeatza in Lechintza | |
| = las un semn | Luminita Suse [19.Jul.07 19:53] |
| de fiecare dată când pleacă ia cu el o culoare din mine penumbră rochia de nevastă se deșiră în iarbă înaltă câinele apei tulbură cu semne tot mai departe pe margini de glas vestul alunecă incolor aripi cad din mâini înrădăcinează crini în coapse de nebună voie și silit de nimeni poetul meu îmbătrânește iubit de aceeași femeie tânără îi adună liniile frigului din palme când se întoarce niciodată plecat din vina cui se aprinde în icoană un pește cuprins prea devreme într-un târziu el plivește mușcatele din lucarna inimii stelele sărută infraroșu dorința oxidează verde iarnă de fiecare dată când pleacă ia cu el o mușcată din mine plivește culorile din lucarna inimii stelele sărută infraverde dorința se deșiră în roșu rochia de nevastă oxidează iarbă înaltă câinele apei tulbură cu semne penumbră vestul alunecă incolor tot mai departe pe margini de frig aripi cad din mâini înrădăcinează crini în coapse de nebună voie și silit de nimeni poetul meu îmbătrânește din vina cui iubit de aceeași femeie tânără el îi adună liniile glasului din palme când se întoarce niciodată plecat se aprinde în icoană un pește cuprins prea devreme într-un târziu iarnă de fiecare dată când pleacă ia cu el o iarnă din mine aripi cad din mâini pe margini de frig vestul alunecă incolor tot mai departe de nebună voie și silit de nimeni rochia de nevastă deșiră penumbră oxidează verde când dorința plivește mușcatele din lucarna inimii stelele sărută infraroșu în iarbă înaltă câinele apei se tulbură cu semne din vina cui poetul meu îmbătrânește iubit de aceeași femeie tânără iarnă cuprins prea devreme într-un târziu el îi adună liniile peștelui din palme înrădăcinează crini în coapse când se întoarce culoare niciodată plecat se aprinde în icoană un glas de fiecare dată când pleacă ia cu el semne din mine | |
| = chiar vrei să mă răstorni într-o lacrimă | florian stoian -silișteanu [20.Jul.07 14:25] |
| eu cred că rotunjesc în curând un spațiu la casa de nebuni fiindcă nu pot să înțeleg de ce de ce...prea multă atenție și nu merit........după atâția ani vii tu și scuturi merele din stejarul meu înalt din care iese inima și urcă să vadă nu cumva cuib și cruce de frig se așează la odihnă pe sinele meu...................................ce să fac? | |