| = o lacrima in forma de palma pe frunte si stea | carmen mihaela visalon [18.Mar.06 10:54] |
| Minunuat. Dovada ca nu ma insel este covarsitoarea EMOTIE cu care ai scris acesta poezie plina de tipat-mut, emotie care ti-am citit-o in omenescul unor greseli ce nu-ti sunt caracteristice: umbre ale copacilor, nici o. Sper sa vina cineva, care, dupa ce a citit, sa poata sa-si adune gandyrile si sa redacteze un comentariu demn de acesta bijuterie despre durerea "pantecului apei cand se duce un om." Multumesc. | |
| = greseli din cauza emotiei ce m-a cuprins citindu-te | carmen mihaela visalon [18.Mar.06 10:56] |
| covarsitoare EMOTIA, nu covarsitoarea EMOTIE iertare, | |
| = MiCa | Ela Victoria Luca [18.Mar.06 11:03] |
| Multumesc, Carmen, a fost inainte de plecari, scuze. Am corectat la "ale", nu stiu cum mi-a scapat; insa conform DOOM 2, actualmente corect se scrie niciun, nicio. In calitate de redactor sunt obligata editorial sa scriu asa, chiar daca prefer varianta nici o, nici un. Multumesc pentru trairea emotiei. Daniela | |
| = liniste | cornel marginean [18.Mar.06 16:14] |
| Poezia ta e ca o acceptare a celei de-a doua jumătăți a vieții, cea care începe după ce părinții nu mai sunt, în care amintirile sunt o pădure tristă în care copacii se joacă singuri aruncând cu frunze veștede unii într-alții. Amintirea e prin lipsa durerii, dar e o amintire despre durere. Alăturarea inevitabilă a sfârșitului se ivește la fiecare gând. Mestecenii cântători este o idee frumoasă și vorbește ca întreaga poezie, la fel pântecul apei, acea coborâre în apă spre nimic, unde este atâta liniște și nemișcare. | |
| = Cornel | Ela Victoria Luca [18.Mar.06 18:03] |
| Când din somnul apelor aud ecoul unei dimineți, ca o liniște așteptată jumătate de timp din timpul celor ce te-au născut, am sentimentul că ceea ce scriu nu mai vine din mine, ci din visul celor ce plâng într-un cântec noptatec, fără să miște cumva parfumul morții din primăvară. Mulțumesc, e o atingere în andante, cuvântul tău. Daniela | |
| = "atingerea acestor umbre ale copacilor/fără cuiburi de păsări/fără nicio viețui | Erika Eugenia Keller [18.Mar.06 20:14] |
| "am palmele mamei pe frunte și nu mai doare pântecul apei când se duce un om " moartea ca și nașterea mai presus de noi " si nu mai suport atingerea acestor umbre" într-o parte și alta se dizolvă în suferințele noastre pe ramurile cuibului pasării phoenix, îngenunchind la porțile cerului unde sufletul cu dorință exaltată caută infinitul celui pierdut. cu mult drag, erika | |
| = mestecenii cântători | Nicollé Pierre [18.Mar.06 22:29] |
| straturile timpului aproape de inima tăcerii neîmpietrită în viața din tine, *fiecare cu mirosul său de moarte* mă regăsesc deoarece le trăiesc uneori? și e adevărat, dar tu de unde știi? .... aș adăuga fiecare cu mirosul său de păcat fiecare cu mirosul său de boală până la cel de moarte vie .... de unde știi de acele parfumuri de om doar acolo unde pașii pot zbura acolo unde mirodenii se amestecă cu propriul suflu cu drag Nicolle | |
| = Erika, Nicolle | Ela Victoria Luca [18.Mar.06 23:51] |
| Erika, ruga apelor când ating inima omului, în liniștea lui cu răsăcinile până la cer. Așa am auzit dimineața aceasta. Mulțuemsc pentru liniștea pe care mi-o lași. Nicolle, unele lucruri sunt trăite cu sau fără știință, uneori știi că există prin percepții sau apercepții, alteori ai tresăriri până în limita netrăibilă a existenței. Poate de aceea parfumurile sunt uneori altfel decât de zi sau de noapte, ci de viață-moarte. Daniela | |
| = "sunt copil am palmele mamei pe frunte " | Nuta Craciun [18.Mar.06 23:54] |
iti multumesc din tot sufletul meu de darul fara egal, cuvintele tale m-au facut sa simt lucruri atat de frumoase, cum de mult… ma refer la cele ce mi-ai spus pe marginea evenimentelor de la Orastie... si timpul de langa mine a ingropat o multime de lucruri dragi, imi amintesc in fiecare zi si uit in fiecare zi totul, pentru a putea pastra echilibrul balantei, daca m-as abandona fie si pentru o clipa amintirii, universul meu s-ar clatina, si mi-ar trebui o padure de “mesteceni cantatori”, si palmele mamei mele sunt atat de departe… poemul tau coboara in adancuri vise, odata cu cei dragi, dar visele se nasc la loc draga Ela, sta in puterea firii, in puterea noastra sa acceptam cele venite, sa invatam a trai cu ele, durerea exista pentru ca o putem masura, intr-un firesc caruia ii imprumutam tacit sensuri … cu drag si multumiri pentru tot Anana | |
| = Anana | Ela Victoria Luca [19.Mar.06 11:49] |
| Am ales acest poem fiindcă simți rădăcinile oriunde ai fi, le simți în pământul și apa din tine, în cerul gândului, în aerul pe care îl respiri, apropiind depărtarea. "sunt copil", mama își așterne palmele pe frunte, din cer. Mulțumesc și eu pentru cum știi să primești. Daniela | |