| = versurile tale... | Elena Munteanu [31.Jan.06 15:11] |
| Să faci un comentariu pe măsura versurilor tale este o încercare la care nu m-aș încumeta. Să spun însă că versurile tale îmi fac viața mai plină, mai frumoasă, acum, când am atâta nevoie de asta, nu îmi este greu. Din râvna pietrei, alb izvor sub maluri, Rostogolit din munți în largi amvoane, Veghează clipa, scânteieri în valuri Trudesc în tine strigăt și icoane. Cu drag, Ingada. | |
| = Elena | Adrian Munteanu [31.Jan.06 15:33] |
| Suntem tot mai puțini. Dar mai buni. Mulțumesc pentru constanța ta încurajatoare. | |
| + epistrophe | Vasile Munteanu [31.Jan.06 15:56] |
| făgaș, izvor și râvnă...; dorința, impulsul și voința...; orektikonul, adică; nobile idealuri epistemologice ale înțelepților antici, asupra cărora nici un "băgău" sau "pizdeț" douămiist nu are timp să cugete; într-un veac al găurilor și al umorilor, Adrian, rămâi Poetul pentru care mulțumesc Domnului (și domnului Herinean, desigur :) ) că l-am descoperit și pentru care imaginea unui Don Quijote delirând între aisthesis și noesis mi-a fost mult mai aproape. Cu prețuire, | |
| = Vasile | Adrian Munteanu [01.Feb.06 11:51] |
| Nu știu de când n-am mai primit un decupaj atât de aproape de esența lucrurilor, în ce mă privește. Aproape că nu mai credeam că se poate întâmpla și, cu timpul, ajunsesem să cred că vorbesc în pustiu, într-o lume în care a scrie astfel e un anacronism. E drept, sunt detașat de orice curent și tendință actuală, nu prea le văd finalitatea și nu mă interesează. Dar nu o fac din frondă, ci urmându-mi structura interioară. N-aș putea scrie altfel decât cu sânge, dar nu ca un chin al creației care să te ducă spre culmi estetice, ci ca un disconfort pe care nu-l văd productiv și nici necesar. N-am ambiția să cred că sunt o pasăre rara care nu a învățat să zboare în aerul tot mai puțin favorabil respiratului, nu cred că sunt singurul care are o asemena atitudine, nu de întoarcere spre valori anterioare, ci de schimbare a unui registru în conformitate cu propriile valori. Cred că, fără să ne dăm seama, se profilează un retrocurent, venit ca o salvare la un veac prea puțin reconfortant, asfixiant chiar. Astfel s-ar explica și răutatea cu care aștern aceste texte aproape zilnic și nu am de gând să mă opresc decât când Dumnezeu va hotărî că trebuie să-mi iau rămas bun. Remarca din final cred că e cea mai exactă caracterizare cu putință, la care nici eu nu m-am înălțat, dar, fără să vreau, tind spre un donquijot-ism văzut ca o salvare personală. Nu cred că e corect ca cel ce are o asemenea interpretare față de modestele mele neîntrerupte încercări să nu aibă volumul meu de sonete. Aș fi mai liniștit și mulțumit dacă aș ști că e pe mâinile care știu să-l prețuiască, cu bunele și relelel sale. De aceea te rog să-mi dai adresa la [email protected], ca să-ți pot trimite cartea. Cu tot dragul | |