| = nonreprezentarea pe cruce | carmen visalon [09.Jan.06 17:57] |
| Pentru economie, nu (TOT TIMPUL) suntem crucificati pe cruce. Pentru economie, venim in valuri pe Terra. Pentru economie, ne purtam crucea pe crucile celorlati. Pentru economie, lumea este un patrat negru, pe un fond alb,pe o scara de 1 la ... Daca stii, nu-mi raspunde...raspunsul il stie doar cel care nu stie nimic. Si el nu vorbeste. El te invita sa pescuiesti. | |
| = erata | carmen visalon [09.Jan.06 17:59] |
| la o scara de, pe o scara de | |
| = Viata intre patrate negre, Eugen Llungu-jurnal de chisnau | carmen visalon [10.Dec.18 14:27] |
| http://jurnal.md/articol.php?id=626&editie=198 eugen lungu-jurnal de chisnau Pînă la Malevici pătratul era o figură geometrică. După el simplissimul pătrat a devenit o religie. Cu nume sofisticat, ca și arta profetului celui mai trăznit dintre modernisme – suprematismul. Inventator de limbaj, Malevici taie în două istoria picturii ca, de altfel, și termenul pe care se înființa arta figurativă – clarobscurul. Decupînd de la întreg porțiunea clar - , el accesează doar principiul obscurității pure – negrul, pe care îl închide ermetic între patru laturi. Mai tîrziu, euclidul picturii se va “dezvinovăți”: “Eu nu am inventat nimic. Am simțit doar noaptea în mine însumi, în ea am întrezărit ceva nou pe care l-am numit suprematism”. Dacă ideea de Rafael se desprinde din arc, cea de Dürer din poliedrul care adună toate melancoliile lumii, iar “bizareriile cubice”, vorba nefericitului “naș” al cubismului (Louis Vauxcelles), îi conțin, întîi și întîi, pe Braque și Picasso, după cum cercul (zeroul, golul) se strecoară pînă și în numele lui Moore (Henry), tot așa pătratul rămîne figura extraordinară și plenipotențiară care îl definește pe Kazimir Malevici. Malevici, ca un fin geometru, nu a discriminat nici cercul, nici triunghiul, nici patrulaterele subțiate pînă la tăișul liniei, dar pătratul este emblema sa după cum albatrosul este emblema lui Baudelaire. Poate că pătratul (negru) nu a fost atît o invenție estetică, cît o premoniție lugubră. Dacă pătratul, cum spunea el, este sentiment, iar cîmpul alb – “ «nimicul» din afara acestui sentiment”, atunci ce trebuie să fi văzut artistul în întunericul din sine ca să pună pe pînză concentratul de fiere neagră a acestui abis cosmic? În fond, viața lui Malevici este o aventură ontologică între verticalitatea opacă a pătratelor. Încă în tinerețea sa racolată de cubism picta în Compoziție cu Mona Lisa un haos al aproape pătratelor, dominant fiind un aproape pătrat negru pe care scria ca într-o aiureală (și aceasta premonitorie?) “Eclipsă parțială”. Va picta apoi pătrate roșii, pătrate negre pe fond alb, cruce neagră (care e de fapt o sumă de cinci pătrate), cruce roșie, alte pătrate negre și, consecvent cu sine însuși, va cere să fie înmormîntat (în haine negre-alb-roșii) într-un sicriu proiectat de el însuși, pe capacul căruia era un pătrat negru – chiar deasupra feței – prin care își oblonea nebunia artistică de nebunia confuză a lumii. Doar casele pe care le picta – aproape pătrate – erau de un roșu mai mult decît aluziv. Niște blocuri masive fără geamuri și uși, în care lumina nu va intra niciodată (după un sejur la Berlin, paranoia stalinistă îl va bănui că e spion german, cenzura îi va radia articolele, miliția îl va ține sub un clopot de sticlă, iar N.K.V.D.-ul nu-și va trăda tragic-banalul scenariu – îl va încarcera pentru o vreme). Triumfalismul sovietic nu se oglindea în nici un fel în translucidul pătratelor (sau avea o oglindire inversă, concentrînd o ideologie neagră, fără om și uman). Obligat probabil să facă iarăși pictură figurativă, țăranii și țărancele sale par niște sfincși fără privire și fără identitate sigură. Așa arătau inexpresivii idoli scitici, din piatră acoperită cu mușchi, în imensitățile slave. * * * Malevici își propusese “să elimine din imagine orice referință la lumea obiectuală, la concret, pentru a reprezenta pura sensibilitate” (Constantin Prut), adică renunțase să picteze viața, semnele și agenții ei (cerul, marea, pămîntul, floarea, piatra, cartea, omul etc., etc.), încercînd în această eliberare de concretul lucrurilor să picteze sentimente doar prin culoare și geometrie. Formele ciudate, scoase parcă dintr-o preistorie a culturii, i se păreau însă lui Malevici mai vii “decît orice chip cu o pereche de ochi și un zîmbet”. Cifra 4 (și implicit pătratul) are uriașe resurse simbolistice acumulate de mileniile de civilizație: crucea, rîurile Paradisului (erau patru), umorile trupului (tot patru la număr), punctele cardinale, evangheliștii, marii profeți (Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel), doctorii bisericii (Augustin, Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare) etc., etc. Pătratul simboliza “dorința de a găsi [ceva], într-o lume aparent haotică, prin introducerea direcțiilor și coordonatelor” (apud Hans Biedermann). Malevici eludează aceste aluviuni ale simbolisticii păstrînd auster doar un singur sens – cel de “formă fundamentală”. Nu cred că pătratele sale sugerau prea multe contemporanilor. O legendă anecdotică insinuează că nici el nu le-a prea luat în serios, pătratul negru (există mai multe variante ale acestei compoziții) fiind doar un crochiu, un experiment pe care cineva l-a adus la o expoziție din greșeală. Se spune că primele sale pînze le atîrna în sălile de expoziție oricum: cu susul în jos, de tavan, în cele mai inedite poziții sau în colțurile încăperii, subtitrîndu-le cu următoarea declarație (ironică?): “Autorul nu are idee ce reprezintă tablourile sale”. O eroare devenită destin? E prea simplist sau chiar primitiv ca să poată fi adevărat. * * * Cînd Malevici încheia opera pătratelor (1929), Heidegger tocmai publica Ființă și Timp (1927), niciodată definitivată. Suprematismul, evacuînd din cadru lumea obiectuală, se situa astfel în afara Timpului (ce sînt altceva lucrurile ce ne înconjoară dacă nu o expresie a Timpului?). Căutînd doar sentimentul și cea mai simplă materializare imagistică a lui, pictorul se cantona în Ființă, nu o ființă-în-lume, cum o vedea Heidegger, ci o Ființă pură, redusă pictural pînă la o pată de culoare de configurație geometrică. Suprematismul însemna de fapt “supremația sentimentului încorporat în formă nonobiectuală”. Dar ce oroare !… Veneau tocmai vremurile – și în Germania, dar mai ales în URSS – cînd Timpul anula Ființa ori o neglija total, pînă la neantizare. Așa stînd lucrurile, s-ar putea întîmpla ca o artă abstractizată pînă la impudoare – ce poate fi mai abstract decît un pătrat negru, cu laturile niciodată egale, siluind perfecțiunea, cu evitarea căutată a paralelelor (paralelele presupun o asociere, o consubstanțialitate cu ceva sau cineva, o atașare la un anumit sens, o împărtășire, o comunicare, fie și de la distanță), s-ar putea întîmpla deci că o artă fără relevanță ideatică, fără o direcție axiologică să comporte totuși cele mai neașteptate sensuri. De pildă, pătratul negru să fie metafora absolută a unui Timp fără soluție și a unei Ființe intrate în disoluție. Și nu cumva tot o premoniție, ceva în sensul Demonilor lui Dostoievski care aveau să pună mîna pe putere după 1917, e și Pătratul roșu, pictat în 1913, cînd tocmai Malevici lăsase pistolul (să fi tras în cineva?) și își rarefia gîndurile de fumurile revoluționare? După asta va urma șirul sinistru al pătratelor negre, inclusiv ultimul, cel de pe sicriu, moartea sa (în 1935) fiind nu un final firesc biologic (avea doar 57 de ani), ci o consecință a persecuțiilor N.C.V.D.-iste. Ideea n-ar părea atît de absurdă, dacă ne amintim că Malevici va fi “redescoperit” abia după 1958, adică după senzaționalele dezvăluiri ale lui Hrușciov. În genere, drama lui Malevici este drama omului nepotrivit în locul nepotrivit și, heideggerian vorbind, în Timpul nepotrivit. Într-un sistem nivelator, tipul de performanță nu e numai un intrus, un inoportun – e un paria. Filozoful G. Liiceanu surprindea în Ușa interzisă această dubioasă metafizică a Tipului și Timpului: “Comunismul este o societate în care nu se iese din rînd. […] Excepția, talentul, performanța ieșită din comun sînt și ele cultivate în structuri prestabilite și sînt subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gimnastul etc. sînt produsele de vitrină ale sistemului și reușitele acestora nu sînt explicabile decît prin virtuțile sistemului și contribuie la glorificarea lui sau a celui care îl întrupează. Așa stînd lucrurile, ieșirea neprogramată din rînd era, în comunism, un păcat. Ce însemna asta pentru intelectuali? Însemna că cine avea o explicație ontologică a lumii care ieșea din cadrele institutelor de filozofie, cine scria un roman sfidînd regulile esteticii oficiale, cine făcea un film care leza gustul triumfalist al sistemului – trebuia laminat social, readus la ordinea numitorului comun și, la limită, fiind periculos prin exemplul pe care îl dădea, eliminat”. Energia unui asemenea personaj “în loc să fie pusă în slujba realizării proiectului propriu, este cheltuită pentru ceea ce s-ar putea numi «cursa cu obstacole» la care candidatul la performanță e chemat să participe zi de zi pe parcursul întregii sale existențe”. Dar Timpul nu a mai vrut să aibă răbdare cu “bizarul” Malevici care nu periclita sistemul, dar nici nu se înscria în el. Așa cum nu s-au înscris nici Voloșin, Țvetaeva, Pasternak și alte mii de intelectuali ruși, îmbrînciți, într-un ev al ne-ființialului, în chenarele negre ale interdicției. A urmat, ca o paranteză, ultimul pătrat. Cel postum | |
| = erata | carmen visalon [09.Jan.06 18:36] |
| Eugen Lungu-Jurnal de Chisinau | |