| = pe furiș | Monica Manolachi [02.Jan.06 10:11] |
| “Lumea devenise o spinare de cal onest. cărtițe mici le aduceau stridii invelite in alge catifelate” – îmi plac sarcasmele când sunt fine “Scoicile se umpleau cu dorul condamnaților la uitare” – și priveau, și priveau condamnații, priveau până se ivea perla înăuntru “Balizele luminau poteci pentru balene amorezate.” – Ariosto și Erato de deghizau în …balen și balenă Obs: - ori ori diacritice, ori fără. Pentru că: în ultmia strofă, primul vers are verbul la imperfect, iar în al doilea verbul e la perfect simplu. Schimbarea de timp aruncă imaginii o notă de schingiuire. Ori se „dezbrăcă”, ori „începea”... E păcat de concluzie: „stelele din părul lui Erato” – să părăsești lucrurile ce nu mai au nevoie de demonstrații și să te dedici desfacerii de noduri nu e chiar de ici de colo. - în penultima strofă pare „ciob(uri)” de două ori; am alergie la cuvântul „ciob”. Poate pentru că era la modă când am început eu să scriu. E o părere subiectivă. Că sunt „nedumerite” și „înfipte în trupul său” e interesant, dar că sunt „de meteor” e o redundanță. Aș fi înghițit cioburile. „răni impare” – rimează cu renunțare. “Erato cinta la lira-liră: En-den-di-no sofala catino Sofala catina toc, eli eli boc” – aici mă declar ignorantă. Că doar n-o fi “an-dan-tina…” | |
| = dupa 200 de ani | adrian grauenfels [02.Jan.06 10:33] |
| monica habar nu am despre ce vorbesti. Tu cauzi nod in ciob? Imi aduci aminte de Vatican, cind pictau pe tavanele Sistnei chilotei ingerasilor impudici. Dupa 200 de ani au venit alte vremuri si au dat jos vopseaua straina. Eu nu critic si nu alterez nici o forma de arta pentru ca e stupida interventia la un produs finit. Avem dreptul sa nu-l vizionam sau sa-l ignoram. De pilda la cinema : vezi un film prost, te ridici si pleci, nu tai ecranul cu cutitul. Am sa incerc sa descifrez ce sfaturi imi dai dar nu promit sa digerez gramatica sau ce mai e pe acolo pt ca de fel sunt un ignorant mindru si incapatinat. | |
| = Erato&Co | carmen visalon [02.Jan.06 12:26] |
| Este o poezie suficient de vizuala ca sa indraznesc sa ma aventurez intr-un comentariu de mai mult de 100 de cuvinte, din care importante sunt primele trei: Shakespeare sau amintiri din taramul cu elfi, alte spirite si iubirie, Aristotel sau negarea lui Platon, Erato, sau pasiunea. As putea sa-l rog sa intre in scena si pe Eminescu, pentru ca ultimele versuri ma duc cu gandul la Luceafarul: “Se dezbrăca gol pușcă/Incepu să caute stele in părul lui Erato.” si la neostoita dezbracare de eu, a pescuitorilor de stele. Revenind la partea filozofica a poeziei, am dat o cautare pe net pentru reimprospatarea informatiilor despre filozof. Daca intereseaza pe cineva las mai jos un extras din www.referatele.com/referate/filozofie/online1/ Aristotel-si-filozofia-lui-Aristotel: "...Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta. Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul, relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia. Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista un miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ? Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se afla in afara materiei,este imaterial. Nu poate fi decat Dumnezeu, care apare in sistemul filozofiei lui Aristotel ca fiind izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care genereaza miscarea in lume. Mai departe, pentru ca “jocul” continua cu artificii si praf stellar intra in scena si James G. Percival cu An ode to music, inchinat lui Erato: But when Erato brushed her flowery lute, What strains of sweetness whispered in the wind! Soft as at evening when the shepherd's flute To tones of melting love alone resigned, Breathes through the windings of the silent vale; Complaining accents tremble on the gale, Or notes of ecstacy serenely roll. So when the smiling muse of Cupid sung, Her melody sighed out the sorrowing soul, Or o'er her silken chords sweet notes of gladness rung. La multi ani. A…am uitat sa spun care sunt versurile mele preferate: Rumegau lemn. Oglinzile paralele nu arătau nimic. Scoicile se umpleau cu dorul condamnaților la uitare. | |
| = Erato | Monica Manolachi [02.Jan.06 12:33] |
| adrian, pricep cam greu radicalitatea răspunsului tău. am o altă părere despre mediul internet în privința gradului de intervenție asupra unui text. spre deosebire de pictura pe tavane sau de cinema, unde practic doar te uiți, uiți de tine lăsându-te absorbit de imagine, poezia pe web permite mai ușor variante. nu știu dacă exemplul filmului e cel mai bun. în cazul unui film, ce a tăiat regia e bun tăiat; iar ca spectator nu poți interveni decât cu propria imaginație, nu poți avea două imagini în același timp și practic e imposibil să comentezi la modul serios. doar criticii de film sau de artă în general au posibilitatea asta și unii internetiști care pot comenta filmele pe yahoo, sau pe alte portaluri special create pentru a emite manifestarea opiniei publice. filmul și-a cam trăit veacul, după părerea mea, sau cel puțin a ajuns la maturitate. eu una mă uit foarte rar la filme de vreo trei ani încoace, deși am fost foarte pasionată la un moment dat și aveam abonament la cinematecă. mă bucur că, de pildă, b1tv programează filme vechi de valoare. dar unele arte sunt mai interactive decât altele. în poezia expusă pe internet - o formă destul de diferită de film, nu crezi? - eu admit modificări din partea cititorului. nu o singură dată am modificat în textele mele ca într-un vast atelier. îmi place să țin cont de părerile celor din jur dacă timpul îmi arată că sunt mai bune. nu, nu caut noduri, era o părere personală, dar când le găsesc uneori încerc să le desfac, să le aflu taina. asta numai dacă e un nod frumos. cât despre îngerași, îi prefer fără vopsea străină, mi-e teamă să dau sfaturi și, în loc să tămâiez vreun text, prefer să-mi spun părerea cât mai la obiect, chiar dacă e incomodă. | |
| = Camera de luat vederi | adrian grauenfels [02.Jan.06 14:42] |
| Monica multumesc de precizari. Eu ziceam ca pe un site pt dilentati cum e Agonia sa nu cautam subtilurile meseriei ci placerea hedonista, AS-IS, a unei intimplari, ca ce altceva parcurgem? Recunosc ca ma irita cind vad texte minunate, macelarite tehnic de " expertii si monopolistii " scrisului. La mine scrisul e instinctiv, eu nu repar si nu ma uit in urma. Povesteam unei amice de o camera ruseasca de luat vederi construita prin anii 60, are doar o simpla lentile si un declansator. Nu exista view-finder nici focus, nimic. Dar pozele sunt sublime prin sinceritate si randomal, imaginile capatate nu sunt rationale ci doar emotionale. Acest principiu ma calauzeste in scris . Zi buna, condei aprig! Rameau | |
| = "răni impare" | Monica Manolachi [02.Jan.06 15:30] |
| Adrian, e interesant ce-mi spui despre acea cameră veche de luat vederi. Și eu am nostalgii de felul acesta. Îmi plac filmele rusești. "Fata fără zestre" etc. Imaginile păreau mai sincere, mai realiste și mai neprelucrate. Dar crezi că erau ele neprelucrate? N-aș vrea să fiu cinică, dar aparența sincerității e mult mai convingătoare uneori. Poate că aveau mai mult de muncă pentru a crea o peliculă. Cine știe câte role s-au pierdut pentru a ajunge la produsul finit? De ce ar mai avea producțiile de film bugete? Mă întreb câte imagini de excepție ar fi ieșit din prima. De aceea a fost nevoie de perfecționare tehnică. Pe de altă parte, nu pot sta cu mâinile în sân într-o epocă în care posesorii de aparatură digitală foto-video, mai nou disponibilă pe mobil, se înghesuie să surprindă așa-zisa realitate. Și ei au instincte la fel ca tine, la fel ca mine. Cu diferențele inerente. Totuși nu cred prea tare în "plăcerea hedonistă", în momentaritatea fără discernământ, în primul rând, pentru că e un pleonasm și, în al doilea rând, pentru că absolutizarea hedonistă are limite și este adesea un mijloc foarte fain de manipulare. Cred mai degrabă în jocul secund, în revenire, în finisare. Chiar și cea mai hedonistă poezie are un set de reguli. Pentru rezistență, nu de alta. | |