| = Stâncă sau pedestal? | Nicolae Popa [27.Dec.05 16:27] |
| Cum să treci și să nu lași nici un cuvânt în dreptul unui asemenea poem, care după ce te duce departe-departe și te poartă în iureșul unor imagini atât de voluptoase, te dă în cele din urmă de pământ. O poveste pasionantă. Lirizm cu măsură. Ironie subtilă. Exspresivitate artistică de mare finețe: „Floarea albă de camelie s-a uitat după un nor și era numai pământ...” „eram doar ploi sau poate sori sau poate meteoriți întunecați de toate cioburile din somn” „castel pe care l-am dinamitat din întâmplare,” „Iubitul meu se crede un castel bântuit de străzi; „uneori se mai întâmplă să se piardă prin orașe, „să rătăcească pe alei ori să adoarmă la volanul propriului castel. Finalul e așa cum e. Mie mi-ar fi plăcut să du mai dispară castelul... Trezirea din somn e un păcat ce nivelează și spurcă frumusețele fisului. „și piedestalul (de – în plis) pe care îmi tremură atât de tare picioarele...” încă ar mai putea salva ceva. Dar insiști să dărâmi totul de dragul, se pare, unui simplu îndem: „iubește-mă!” Mi-ar plăcea să rămână visul intact. Iubirile se mai schimbă, visele – nu! sărbători fericite! | |
| = multumesc | Camelia Petre [28.Dec.05 19:44] |
| Nicolae, multumesc frumos pentru comentariul lasat aici...un comentariu amplu, cum imi este mie drag. Am sa ma gandesc la sugestia ta, in legatura cu finalul. Adevarul este ca m-am grabit sa inchei...mie se intampla deseori cand scriu cate ceva, si stiu ca e pacat... Ma voi gandi! multumesc frumos. Cred ca voi scoate acel "iubeste-ma" pana la alte idei, sa vad. Sarbatori fericite si tie! | |