| = ... | silvia caloianu [18.Dec.05 22:08] |
| te contrazici: daca mori, chiar nu te mai doare nimic. si in general, hotaraste: te doare sau nu? pentru ca zici ca vrei sa uiti c anu te mai doare, dupa care afirmi ca doar inserarile le mai simti (adica, nu mai simti si alte dureri) poate dezvolti subiectul, mai vezi ce vrei sa zici si CUM (conteaza mult CUM zici). | |
| = Hai să uităm împreună! | Călin Sămărghițan [19.Dec.05 00:02] |
| În primul rând mulțumesc pentru salutul din "Singur". Am descoperit aici o lume pe care o căutam demult, și de care rutina zilnică m-a ținut înstrăinat prea mult timp. Murisem și mă dureau înserările care nu mă trimiteau nicăieri. Îmi place provocarea. Știu că multora dintre poeziile mele ar trebui să le dau o cheie de lectură. Așadar, întâi A. voi încerca să răspund, apoi B. mă voi scufunda puțin în ... "uitarea" asta. Avertisment: această parte va părea prozaică, cei cărora vă place această poezie nu citiți ceea ce urmează (eventual săriți direct la B.). A. 1. am murit -- deci nu mă mai doare nimic. Nu e contradicție. Dar vreau să uit și moartea și nedurerea. Vreau să fiu viu și să simt durerea din nou. Nu e contradicție nici aici. 2. înserarea nu "mă doare", ci "o simt". Deci simt, așadar se pare că nu sunt mort, înseamnă că sunt viu și doar cred că sunt mort. Nu e contradicție (după mine), e o trezire, o ridicare înspre conștiență. Partea finală a poeziei trimite retrospectiv spre începutul ei. Dar aici trecem la partea următoare: B. Cheie: e o poezie de dragoste!?! Sunt viu dar am murit. E o viață moartă, deoarece prea multa durere, prea multele lovituri m-au făcut să nu mai simt nimic. Iar ne-simțirea asta alunecă înspre moarte. Moartea apare ca un refugiu împotriva a tot ceea ce te poate durea, împotriva a tot ceea ce te poate lovi. E o moarte metafizică, o moarte-construct, o citadelă inespugnabilă împotriva răutății, a urii din jur care te lovește cu foamea de a te nimici. Da, nu mai simt nimic, am devenit imun la orice lovitură. Moartea-construct și-a arătat roadele. Totuși, mai simt sera cea blândă nimicindu-mi cărările, adică orice drum, orice vis, orice viitor se spulberă acolo în seară, unde, de fapt, toate ar trebui să înceapă. În seară contururile și culorile se estompează, dar promit, ceva ESTE acolo, promit "cărări". Cărările acelea le văd nimicite, cărările acelea atât de dragi mie! Așadar vreau să uit și moartea și nedurerea. Mai bine renunț la dulcea nedurere (Eminescu învățase să moară; vezi cel mai înalt vers al gândirii românești; moartea e și la Eminescu o nepăsare tristă, nu?). Vreau să mă doară din nou iubirea pentru că a iubi înseamnă să te doară. Mi-e dor de durerea iubirii, de incertitudinile și de contradicțiile ei, nu mai vreau să mă refugiez într-o moarte impusă, într-o moarte-soluție împotriva durerii. Este, deci, vorba de o moarte impusă, o mortificare voită: îmi impusesem moartea, să mă fac ca un mort (e temă biblică aici, dar deja trimit prea departe; asceza călugărilor este numită în tratatele de specialitate "mortificare"). Inițial moartea e văzută ca un lucru benefic, căci scapi de durere, de orice pătimire. Dar nu! Mi-e dor, din nou, de durere, de durerea ca semn că trăiesc, că simt, că iubesc, că sunt. E o trezire tragică, o revenire în propria-mi ființă abandonată. Pfuh! Acum cred că e cazul să mai citesc și eu încă o dată poezia, că am descompus-o de tot și n-a mai rămas nimic din toată metafora asta a morții. N.B. Nichita îi adaugă versului eminescian "nu credeam să-nvăț a muri vr'odată", un vers la care eu țin foarte mult: "Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră" P.S. N-am stat niciodată să număr, dar cred că aici sunt cel puțin trei contradicții "flagrante". | |
| = Silvia, cred ca te-ai pripit.... tu ce crezi? | dorin cozan [18.Dec.05 23:40] |
| o alta interpretare: cand mori (se poate sa mori o secunda, o secunda si sa renasti si iar si iar - nu fizic, desi nici asta nu-i exclus - simti ca ...nimic nu mai simti... totusi, o inserare e numai buna se iti arate Calea, umbrindu-ti cararile.... ps: un text care mi-a placut, desi merge prelucrat,desigur | |
| = Calin, Dorin | silvia caloianu [19.Dec.05 00:02] |
| Caline, mmmmmmmmmm-ai turmentat! orium, mie poezia aceasta imi pare foarte slaba. straniu, Dorin! imi zici ca m-am pripit, afirmand, in aclasi timp "ps: un text care mi-a placut, desi merge prelucrat, desigur". (apropo: m-a surprins promptul tau "sarit" "la nevoie". apreciez!) | |
| = tot io | Călin Sămărghițan [19.Dec.05 00:58] |
| Silvia, ar fi culmea să ne placă tuturor aceleași lucruri. E bine așa. Mie îmi place mult poezia asta, țin foarte mult la ea pentru că am trăit-o, știu cum este, și știu că e adevărat. Dorine, mulțumesc de intervenție, în vremea când trimiteai răspunsul eu încă redactam "replica", după cum văd eu orele pe ecran. | |
| = părere | Alina Manole [19.Dec.05 18:14] |
| Nu am citit explicațiile autorului. Doar văd / recunosc aici conturul unei poezii tanka, liniștea unei pictograme, profunzimea unei respirații. Încearcă să te scufunzi dincolo de vers: memoria vieții - a nu uita nici dincolo de ea că viață înseamnă durere -, legăturile de taină între înserare și moarte, pe care le vedem în fiecare zi, ca un fel de obișnuințe pentru trecere. Consider că pot exista păreri diferite asupra unei poezii. Cum spunea Cezar Ivănescu, zilele trecute, la Casa Pogor din Iași, e cel mai dificil lucru a comenta o poezie, a putea surprinde critic imaginile din limbajul folosit de poet în scrierea sa. Consider că acest text nu își are locul în Atelierul poezie.ro. | |
| = linei Aline | Călin Sămărghițan [19.Dec.05 21:03] |
| Mulțumesc lină Alina, mi-ai luat o piatră - urâtă - de pe inimă. Chiar dacă poezia mea e însulițată și exilată aici, e și un avantaj: e a doua poezie a mea ca număr de afișări... deci e mai citită decât celelalte. Ne place nouă mai mult să citim poeziile ratate? P.S. Întrebare de începător: o poezie exilată la Atelier mai poate fi "salvată". Mai are vreo șansă să intre în rândul lumii? Sau numai cea care a exilat-o o mai poate aduce înapoi. Oricum argumentul exilării din partea sirenei Silvia (că e contradictorie) e absolut penibil, iar la a doua intervenție "solidul" argument devine o simplă părere. Dar nu! Poeziilor, suntem noi în decembrie, dar nu, să nu faceți cumva revoluție! Sensul poeziei mele chiar acesta este: Loviți-mă! Loviți-mă cu foamea bucuriei! | |