| = Înseninări de lungă durată | Nicolae Mihai Popa [12.Dec.05 21:50] |
| Mădălina, imaginează-ți că descoperi undeva acest poem, poate sub alt nume. „Salinitatea mării crește . Gunoiul din jurul meu mă dezgustă. Opresc ceașca de cafea în loc, sorb din aer lichidul pământiu. Unde mi-e umbrela verde? Să nu mă scuipe pe păr lăcustele gri. Unde-mi sunt bocancii ? ca să nu ating pământul roșu. I-am scris o scrisoare pe o rolă de hârtie igienică. De-acum va fi un whole new level for us. Vom mesteca frunze de cola împreună. Foamea de informații va trece. Vom uita gustul dulce și amar al gumei de plastic. Vom fi aborigenii ideali în pădurile tropicale ale orașului (ale "deșerturilor de piatră"). Da...suntem oameni cu pietrele-n piept ce respiră prin pământ, calcă pe apă și beau aerul vieții fără formă, fără gust. Apa curge încet în cadă. Mă spăl. Îmi spăl păcatele. De-ar fi așa ușor: un simplu proces fizic. Confuzia ce mă stăpânește și inconștiența vieții reale mă țin căptușită în ace de croitorie. Acele care-mi țin pielea strânsă de peretele de lut din paravanul bunicii. The bottom of the ocean she dwells.... „ Nu ți se pare că toată istorioara descrisă de tine până în momentul în care se coagulează acest țesut vibrant, dar și după, e doar o modalitate de a tatona terenul? Robotul și celelalte s-ar putea să fi fost o pistă falsă. Intuitiv mergeai, bănuiesc, spre aceste mărturisiri... Sper să nu fie cu supărare. Mi-a făcut plăcere să medităm oarecum împreună. | |