| = despre abatoare și simboluri, | ioan peia [07.Dec.05 16:45] |
| Totdeauna am crezut și am simțit că nu se poate face poezie decât privind adânc în sine și împrumutând numai de acolo noțiunile potrivite pentru a glăsui. Nu am fost adeptul drumului întors, de la lucruri către sine, adică un fel de colportaj liric în care subiectul este numai o oglindă de reflexie, situație în care cuvintele să roiască în juru-i, ca lăstunii pe sârmele de telegraf. Sigur că a trebuit, cu timpul, să accept și această formă de exprimare, acest, să-i zic, mod extrovertit de a te asimila realității, iar nu de a o asimila, reinterpretând-o. Marele risc, în cel de-al doilea caz, este să pierzi, la un moment dat, priza și să te pomenești speculând în gol. Iată, mai sus, un de tip de scriere, ( despre care îmi e tare greu să vorbesc lejer, având în vedere subtitlul!), scriere care reușește să evite acest risc și să spună o poveste - căci epicul simulat este preponderent - să spună o poveste care agață privirea, printr-un șir de tablouri, aparent independente, dar fluidizate pe o simbolistică înrudită. Poveste are trei părți, clar delimitate, și începe, ca orice poveste, cu o presupunere: "A fost odată...", continuă cu o certitudine: "va fi odata" și se termină pe un ton vag, astfel încât firul narativ eșuează, brusc, în improbabil: "se face ca a fost odata ". În interior, tablourile, relativ ușor de deslușit, înfățișază privirii o scenografie șocantă. Personal, am o veche obsesie istorică: execuția Mariei Stuart, și mărturisesc că mi-a fost imposibil să evit sugestia indusă de către strofa doi, astfel încât să mă pot gândi la altceva. Ecoul stârnit de acest tip de interpretare mi-a colorat, astfel, în minte toată atmosfera evocată. Iată de ce era nevoie de un calendar pe 1000 de ani, pentru a cuprinde în el o perioadă istorică îndelungată; apoi deschiderea ferestrei evocative din strofa a doua ("o rama cu poza albnegru ce va da spre usa unui abator") care seamănă izbitor cu o execuție, într-un cadru pe potrivă: "in jos vei fi tu cu manecile halatului suflecate vei rade vei tine un topor in dreapta in stanga capul meu carliontat voi privi la mana ta naclaita" Evident, în plan simbolic, lucrurile pot avea o altă semnificație și interpretări variate sunt posibile. Dar, ca moment de șoc, nu pot să nu remarc "zâmbetul ștrengăresc"!!, susținut, laolaltă cu capul retezat, de mâna "năclăită" de sânge a... gâdelui. Strofa a treia pare relativ independentă de restul poemei, dar numai aparent, căci poți imagina, tot ca un moment-șoc, ultima reverie a capului însângerat: " un tablou cu o vaza in vaza spice langa ea doi pesti pe uscat pare ca miros a sperma a pofta a patima intre cearceafuri un uragan complicat" Ultimul vers suprimă brusc scenariul, accentuând ideea unei execuții simbolice, petrecute într-un peisaj liric extrem de bine tușat, cu un penel pe măsură. Dicteu, dar și intenție... căci, spre deosebire de alte mai vechi scrieri ale Ioanei, din ce în ce mai mult se face simțită și o anume tendință de limpeyire a discursului liric. Dat fiind faptul că e un gest public, nu pot decât să fiu flatat de dedicație și să-ți mulțumesc, Ioană, pentru gentilețe.. La rându-mi, apreciere pe măsură! PS: Cred că ar tebui reconsiderată povestea cu "măiestria" subsemnatului, întrucât, sincer, știu că sunt puțini virtuozi care să merite acest titlu... | |
| = maestrului peia | ioana barac grigore [09.Dec.05 16:59] |
| Ioan, fireste ca te simti comod in poezia asta. te reprezinta in fond. continuu sa-ti zic maestre. imi place cum suna. multumesc. | |
| = . | paul blaj [11.Dec.05 15:41] |
| ... am venit, am vrut să te citesc, dar diacriticele lipsesc. Asta e! Poate altădată:)! Crede-mă ești "trendy" așa:)! | |
| = up-to-date | ioana barac grigore [11.Dec.05 15:52] |
| paul, paul... te faci tu mare... :) | |