| = stop living | Raul Huluban [14.Nov.05 01:21] |
| Poezia ta insasi e nebunie in oglinda. Incepand cu forma simetrica in care e asezata, continuand cu acea constructie cauza-consecinta care patrunde adanc in tine si in final ajungand la vocea afectata de aceste lucruri. Dupa cum spuneam, este de remarcat efectul construit pe idea cauza-efect din prima strofa: frigul ia nastere si se leaga de mort, crizantemele se hranesc din mainile vinetii, iar din lucrurile existente ea isi face autoportretul. Acesta ar fi noul, idea, pe care o aduci; ca mai apoi sa te recunosc, sa te simt si sa simt marcarea acestor randuri din vocea-ti: prezenta lui este resimtita (atat prin imaginea sa cat si prin evocarea pe care o faci direct cat si prin trimiterile tale – din acest poem si din altele precedente), actiunile tale oarecum lasate pentru a le comite (scrii de multe ori din perspective cuiva care se scrie a doua zi sau ca urmare a unor intamplari – de exemplu aici, toata atmosfera si pseudo-viata existenta in respectivul “atelier” te fac sa te surprinzi, sa te surprinzi intr-un autoportret, asta daca ar fi sa folosesc cuvintele tale) si ritmul in crescendo, atunci cand incepi sa te redai putin: te inghesui, iti lasi picioarele “in afara”, lucruri care intr-o oarecare masura ar putea fi considerate nu tocmai aflate intr-o stare de progress de cineva care te citeste frecvent, daca nu (te)-ai surprinde constant, tot mai diferit si tot mai poetic. Cred ca acesta e rolul savarsirii autoportretelor, nu, Ioana? | |
| = impresii de noapte | Radu Herinean [14.Nov.05 01:31] |
| intentionam sa si comentez insa mi-a rapit Raul placerea. din fericire a facut-o bine. am lasat deci doar un semn al trecerii mele. mai adaug o singura observatie, destul de exagerata, insa eu am m-am impiedicat acolo: stacojiul din versul patru m-a trimis inapoi la caramida din versul trei. nu stiu daca e de bine sau de rau. | |
| = i hear glasses breakin' | Raul Huluban [14.Nov.05 01:49] |
| Atunci cand o fac, o fac in stiinta de cauza. Vorbesc cand stiu ce vorbesc, daca nu, beau pe banii altora si nu platesc decat de jumatate, ca la Agigea:). Pot sa iti ofer o interpretare personala a acelui stacojiu, pentru ca atitudinea Ioanei in poezie o cunosc, i-am parcurs azi ultimele 20 de texte de cateva ori. Si ce ma uimeste e ca nu inceteaza a ma uimi:). Acel stacojiu are rolul de a te irita pe tine ca lector al textului si tocmai asta a facut -pentru ca are rolul lui predefinit. Atelierul cu toate accesoriile lui (oglinzile, frigul, crizantemele, etc) sunt toate piese intr-un decor care au caracteristici comune, influenteaza personajul din poezia de fata prin efectul puternic ce-l exercita asupra scriitorului, de unde si tonul confesiv-terifiant. Ea (vocea din poezie care aduce viata in toate acestea) trebuie sa duca mai departe exercitarea apasarii, a efectului, astfel incat se ancoreaza/ raporteaza la un fel de real (si care in acest caz cat si in cazul general al poemelor Ioanei, El este un adevar - dureros, etc, nu are nici o relevanta, inseamna realitatea la care revine eul poetic), real pe care il percepe bruiat, stacojiu, pentru ca nu il poate transpune mai departe decat in aceasta masura (oarecum iritata, deranjanta, cum si cu tine a facut-o). Ce scrie Ioana este minunat din punctul meu de vedere, mai ales cand o citesti mult, reusesti sa intelegi toate intrarile/iesirile pe care le intalnesti in scrierea ei. Sau macar cititi-o cu inima. E de ajuns un vers sa va impiedicati:). | |
| + feel good time | Raul Huluban [14.Nov.05 01:57] |
| Am mari probleme cu plamanii in ultimele zile, si cand am vazut 120 am inceput sa cred ca nu doar cu plamanii am probleme... Textul merita recomandarea, ma bucur s-a intamplat. Cand scriam primul comentariu ma gandeam ca merita un comentariu-analiza, cel putin, daca nu si o steluta. Acum le are pe toate. Astept scrieri la fel de bune, Ioana. Noapte buna tuturor. | |
| = moartea | Adina Batîr [14.Nov.05 10:01] |
| adevarul este ca nici nu ai unde pleca ce se creeaza din inauntru in afara incepe sa devina deja prea real si ti se frange in carne dar pe undeva exista chipuri ca ale tale nu e asta ceva deosebit? spuneam deunazi ca moartea e urata atunci cand vine si te ia, moartea e un frig, un amalgam de culori asa cum iti e sufletul atunci. moartea nu e neagra. e un fenomen egoist. pleci si lasi urme din tine in ceilalti. orice ar fi. | |
| = Viziune | Dorina Maria Harangus [14.Nov.05 10:23] |
| "Rămân aici să înnebunesc între oglinzi", pentru că nu autoportretul mă salvează ("mă înghesui între ramele argintii ale primei orbiri") din " nu mai am unde să merg", și înnebunesc pentru că " rămân aici în atelier" asta până accept că eu sunt aici în atelier, dar când am să accept? când? când? pentru că deja "frigul miroase a mort". Autoportret în autoportret! Excelentă viziune a sinelui zbătându-se între pereții propriei alcătuiri! | |
| = zidirea în propriile vise | Corneliu Traian Atanasiu [14.Nov.05 11:19] |
| Mie îmi face cu ochiul "refractare". E sîmburele de ironie necesar pentru ieșirea din conservă. Încăpățînarea care te-ar putea repune pe picioarele rămase doar procustian în afară. Să continui suita "orbirilor". | |
| = = prea dureros, cred | Jean Crina [14.Nov.05 11:49] |
| vag, expresionist dureros de trist, ma pierd in detalii si nu mai inteleg nimic, ma pierd intre oglinzile tale , e un suflet ce curge albastru pe-o rapsodie de jazz sau un pictor taiat de propriul autoportret, prea trist , prea vag aici unde se creaza prea dureros de expresionist - in atelier | |
| = răspunsuri și mulțumiri din atelier | ioana cheregi crișan [14.Nov.05 22:33] |
| Raul, comentariile tale îmi dau prea multă încredere. voi ajunge să mă iau în serios :) îți mulțumesc mult. aștept să vii și cu observații critice despre...pentru detalii te aștept pe ym. Radu, ce surpriză! să știi că stacojiul acela este premeditat și revine în textele mele. el se izbește de cărămida refractară...mulțumesc. te mai aștept cu drag. Adina, moartea nu e nicicum, cred că e doar o liniște sau o întâlnire. eu o aștept ca pe o întregire. realitate e o moarte perpetuă când nu știi să evadezi în ireal. din fericire, tu știi...:) mai treci. Dorina, este ceea ce vroiam să realizez. aceasta era intenția. se pare că am reușit într-o oarecare măsură...:) Corneliu, trebuie să recunosc că abia așteptam să observe cineva cărămizile refractare. e un simplu joc de sensuri, dar și doza de ironie, sper. mulțumesc. Jean Crina, nu te-am mai întâlnit în preajma textelor mele. este un autoportret care mă reține în el. o lucrare de atelier.poate prea dureros. te mai aștept cu drag. | |