| = Nu trebuie să demonstrez nimănui nimic. | Corneliu Traian Atanasiu [28.Oct.05 09:48] |
| Știind povestea dinainte, mă bucur s-o citesc, poate pentru că gîndesc că este și o exorcizare. Da și nu. Lucrurile sînt neterminate, dar cu un final anunțat, previzibil. Adică unul firesc în nefirescul său. Adică încheiate – extrem de strîns încheiate. Faptul că realitatea reușește să întruchipeze atît de bine mitul unei iubiri romantice este uimitor și previzibil totuși. În fond, el, poate mai marcat de trăirea lui tragică, a condus toată înscenarea și a avut norocul că a găsit partenerul de joc sensibil și ahtiat de a trăi ce-i se propunea. Cred că totul s-a potrivit doar pînă la acest final numai aparent deschis – romantismul tinde către o împlinire doar interioară, a trăirii. Fără moarte, fără o anume imposibilitate care să lase lucrurile oarecum neîntinate de invazia realului brutal, fără un sfîrșit drastic, definitiv, el nu se împlinește sau se degradează brusc în „ruina unui basm”. (M-a uimit ce încheiere minunată a găsit, cine a găsit, la Poștașul sună totdeauna de două ori.) Nu știu dacă în viața asta tu și el (în măsura în care viața lui a depășit momentul tragic, poate și romantic) veți avea și alte experiențe la fel de profunde. Poate că asta este una întemeitoare, ea a fost un fel de confirmare a legendei voastre, o stigmatizare cu pecetea romantismului (incurabil?). Pericolul unei asemenea întîmplări este să te prindă în capcana „idealului”, privîndu-te de a pricepe că viața este de departe mai bogată în ce-ți poate oferi decît un singur mit. Dealtfel, poate fără să-ți dai seama, tu fixezi perfect în cuvinte realitatea mitică, ușor onirică a întîmplării: „Adormisem, știu, când am avut foarte reala senzație că stai lângă canapea, jos, și că mă ții de mâna care îmi atârna peste margine. Nu te vedeam, dar mâna ți-o simțeam cât se poate de clar în palma mea… M-ai strâns ușor și, când m-am trezit, totul a dispărut. Eram speriată, nu uimită sau bucuroasă. Fusese foarte real și nefirescul situației mă îngrozise pe moment. Nu am avut nici până atunci, nici de atunci încoace nici o altă trăire care să sfideze logica, realul.” Ai avut mare noroc, totul este să ți-l asumi cu rost. | |
| = amintirile au un singur cusur: ne viziteaza in fiecare zi | Nicoleta Tase [28.Oct.05 12:05] |
| Desi pretinzi ca nu ai scris aici literatura, partea asta a 5 a este, cred, cea mai valoroasa din punct de vedere estetic. Poate si pentru ca exista cumva distantarea de intamplare fara ca asta sa insemne o apropierea mai mica fata de ea. Paradoxul este numai aparent si forta cuvintelor o demonstreaza. Rezolvarea onirica este, psihologic vorbind, o forma de ramas bun de care aveai nevoie pe atunci, scrierea de fata inchide bucla peste timp. Dublu ramas bun unei amintiri cu parfum de idealism adolescentin, un fel de acasa catre care tindem cu totii din cand in cand, atunci cand cotidianul devine greu de suportat in automatismele si cliseele lui. | |
| = Fereastra catre altceva | Lorena Stoica [30.Oct.05 17:03] |
| Cornel, Nicoleta - multumesc pentru mesaje. Romantism idealizat sau nu, exorcizare, oniric compensatoriu sau nu - conteaza mai putin teoretizarile. Amintirile care au lasat multe urme concrete se sterg mai greu. Poate nici nu trebuie sterse, ci doar filtrate si gustate in masura in care ne mai intereseaza. Din cand in cand, deschid fereastra asta mediteraneana ca sa imi amintesc si de alte clime. Mai ales cand zambetul soarelui se imputineaza, in prag de iarna... :) | |