| = a good business... | alexagh [11.Apr.06 19:30] |
| interesanta dar mai ales bizara "poveste"! ma intreb daca ai simtit chiar tu aceste macabre clipe sau doar le-ai auzit de la cei batrani... cert este ca ai reusit s-o relatezi foarte "profesional", daca pot spune asa... | |
| = ce curios si ce placut... | alexagh [02.May.06 12:17] |
| nu stiu dk ar trebui sa-ti scriu asta, si daca momentul este tocmai oportun, doar o scriu fara sa ma intreb de ce! recunosc, nu e "creatia mea", dar este o buna cale de a-ti transmite mesajul meu! "la inceput parca eram legata la ochi, dusa de mana. apoi am capatat alti ochi. si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care era fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. o clipa, m-am zbatut. viata nu se voia infranta. am incercat sa rezist. aripile se agitau ca ale unuei pasari cu capul taiat. apoi nu stiu cum m-am pomenit dincolo. aerul, mai dens, mai tare. climatl aspru, dar si foarte dulce. ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini... -il iubesti? ma intreba un demon. -da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. mi-e drag... -nu mai ai ochi? -ba da. dar il vad doar pe el. -si iti ajunge? -da, imi ajunge, bag de seama uimita. -si cu ce vezi cerul, copacii? -cu ochii lui! -si cu ce simti zapada, cum simti cat de rece e si de proaspata? -cu mana lui! -si cand ti-e sete, ce faci? -il sarut! -si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?... -apoi o simt cu buzele lui. -nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu sub pasii tai? -ii simt umarl alaturi si lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui. -dar oamenii de pe strada? -carabusii aceia mari? umbrele care trec pe langa noi? el spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc... -si tu ce crezi? -mie mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. nu le pricep de fel rostul. el crede ca-i vad si ma cearta. se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. e prost. nu stie ca-l vad numai si numai pe el. -dar bine, de ce? -fiindca mi-e drag. -dar ce ti-e drag tocmai la el? -asa s-a intamplat. intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea intreaga o mireasma imbatatoare si dulce. un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. poate ca stie el. el stie tot... -si tu ce stii? -il iubesc. -si toata ziua ce faci? -il astept. -si cand vine? -ma odihnesc in bratele lui. -esti atat de obosita? -da, e chinuitor, istovitor sa astepti! -atunci esti nefericita. -nu! fiindca vine. dar intr-o zi nu mai vine... se lasa de peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele umbre si spaime. eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. mi-e frig, din ce in ce mai frig. copacii se oglindesc in privirea lui ca intr-un lac. apoi nimic nu a mai fost albastru, sau verde fiindca au disparut ochii lui. as vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. mai demult, puteam sa intru si in mare, aveam brate sa inot. simteam spuma sarata. acum nimic nu-i sarat. ma simt prinsa zdravan ca de un otgon. si totusi, legatura nu e grea. m-am invatat cu ea. mi-e necesara... dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul. nu mai poate sa ramana mereu langa mine. vorbeste mereu de "libertate", de un anume "real". insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie. -cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. singura, fara umarul tau? -mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina. -dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii? -uite te las sa invii. n-a fost o moarte adevarata. a fost un joc. -poate, dar eu nu mai vreau altceva. nu mai pot. cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imnese. gropi fara fund, infioratoare prapastii, poteci pe care nu am curajul sa umblu... tu ma linisteai. "dragostea mea, nu-i nici ratacire nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..." iti amintesti? ce negre, intortocheate, chinuitoare, reci si fara luminis, fara capat, sunt drumurile care coboara! pe care sa apuc? m-am invatat cu aerul tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. acum simt ca ma inabus. lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul. ma ocrotea. acum ma poate atinge oricare. uneori, din intamplare il intalnesc. se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. dar nu mai spune nici un cuvant din cele care imi erau necesare ca aerul si apa. nu-mi da nicio privire din cele ce mangaie. privirile naostre! se uita la mine si nu ma vede... mi se pare ca am fost bolnava. sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. ne cautam. cand ma gasea, nu ma recunostea. cand ma striga, nu-l auzeam. nu-l recunosteam..." cand vei citi acest citat, va fi destul de tarziu ca sa ma certi... dupa ce il vei citi vei sti cine l-a scris si poate vei descoperi tu de ce! sa-i multumim lui Dumnezeu ca exista sfarsit... moarte! | |