| + Pentru poemul unui proaspăt debutant de volum | Maria Prochipiuc [06.Oct.05 11:38] |
| Te lăsasem la răspântia dintre mine și carne mi-alergam visele printre pietre de sfârșit de drum bucuros să nu văd aripi în jur nici măcar rămășițe de oameni plutind goi în aval supărați că nu le stă dumnezeul mai la dreapta așa cum vor ei și mai sus – ți-am zis la un moment dat că sunt prea plină de tine, că nu voi veni multă vreme să te comentez, dar uite, vezi, că nu mă pot abține, fiindcă te descopăr altfel, altfel de cum te știam, un nou drum pe care ai pornit, un poem al descoperirilor sau poate al căutărilor, nu mai e un Daniel răzvrătit, e aici o stare de liniște. Liniște ascunsă sub vâltoarea unor sentimente: mi-alergam visele printre pietre de sfârșit de drum mă mângâiasei în palmele Tale crescându-mi suflet mai mereu din sticlă străvezie de Tine și râdeam împreună seara de basme nu adormeam de frică să nu pleci între timp îmi creșteau pomi printre degete de le pieptănam fructele numai unul nu cu toate că pe el îl vroiam cel mai mult Tu iar nu iar eu mi-am zis că e mai bine să fim doi – câtă dragoste poate fi aici! Ce frumoasă dragoste, mai ales că există acel fruct oprit spre care tinde fiecare, și subtilitatea versului: de le pieptănam fructele numai unul nu / cu toate că pe el îl vroiam cel mai mult Tu iar nu. Ce poate fi mai frumos decît să te afli în prezența a ceea ce dorești și să nu te poți atinge, ci doar să privești, să admiri și să aștepți: iar eu mi-am zis că e mai bine să fim doi. O nouă construcție a versului, criptic e prea mult spus, dar simbolic poate da: între timp îmi creșteau pomi printre degete și nici să nu aud că nu vrei locul Tău e mai sus și la dreapta, da- desigur că ai aici atâta profunzime încât nu știi spre ce să te îndrepți, cunoscând înclinația ta și vocația aș zice că această iubire despre care noi am vorbit atâta e spre divinitatate și o spun sigur că așa este, dar spre Dumnezeul din persoana iubita, mi-au rămas în minte vorbele tale și mă însoțesc la tot pasul. Și da, locul ei e mai sus undeva in stanga spun eu, acolo unde se adună toate… O poezie pe măsura unui proaspăt debutant de volum. Cine știe, poate aici în comentariul acesta e un fel de refulare a tot ceea ce ar trebui să fie! P.S. Nu are legătură cu textul! M-am bucurat că ești înalt și atletic și că te-am putut privi de la înălțimea ochilor mei! | |
| = . | Mihaela Maxim [06.Oct.05 12:10] |
| aceasta poveste creste in mine ca un eu indepartat... ma bucur, ma bucur mult ca ma tii aproape de tine si de poeziile tale:). ma regaseam intr-un val, intr-o umbra de piatra la marginea unui fior de tandrete imi spuneai ca n-are rost sa mai traim pe lumea asta ca visele trec peste noi si ne fac oameni iar odata oameni noi le ucidem, pas cu pas, traind adesea departe de ele. inveleam cuvinte frumoase in staniol iar clipele cristaline fugeau cu ele pe urma nisipurilor miscatoare pana cand dupa mari furtuni reuseam sa vedem dincolo de sticla frica era pe jumatate vis si mult prea mult de zidit intre noi | |
| = "Te lăsasem la răspântia dintre mine și carne" | Ela Victoria Luca [06.Oct.05 16:15] |
| Ce trecere lină între strofele tale, ca și cum între tine și el, între "pietre" de oameni și neîmpietrite suflete: "rămășițe de oameni plutind goi în aval supărați că nu le stă dumnezeul mai la dreapta așa cum vor ei și mai sus"... între toate acestea se simte firoul unei bucurii simple, de un basm nespus decât în credință, de crescuți printre degete, fructe pieptănate, și jocul liber al dialogului cu sine și cu un Dumnezeu care, oriunde i-ar fi locul, mereu tu îl vezi în dreapta ta, mai sus. Poem al unui crez, condiție asumată în armonie cu cele ce ne sunt date, liric viu, metafore pastel, toate acestea printre "cuvinte pietre" din care florile ies toamna pe un colț de gând. Frumos, Daniel, așa cum te scrii tu, atât cât am descoperit până acum. Ela | |