Comentariile membrilor:

+ Poem c-o problematică a automărturisirii. Și nu numai.	Dragoș Vișan [12.May.23 16:37]
De obicei învăț să trăiesc. O, iată, învăț să mor! Rămâne cerul, rămâne ca o aducere-aminte. Păi dacă s-ar risipi și el, cine aș fi? Dagda Mor? De aceea avem în text: "cerul e mereu acolo ca o aducere aminte. Orfeu are un imn și către cer, Cerului. După cel al Etherului (în care anticii credeau că stau zeii, după straturile aeriene). Cerul e foarte important, e vital. Strofa a doua e cutremurătoare: lacrimile sunt carate pe umăr pe-o Golgotă personală. Golul nostalgic, lăsat de clopot este cel al etherului platonic, al cincilea element în unele concepții de structurare străveche a lumii. Duioasă imaginea finală, ca o ipostaziere a omului primordial, dar și din vremurile triste, din urmă. Bilanț favorabil. Poem foarte bine scris, confesiv, meditativ și descriptiv în final.
=  „când nimeni nu” te „vede”	Maria Elena Chindea [12.May.23 23:07]
te vede Dumnezeu, prin harul de a lăsa decriptări în taină și pentru cei ce simt dar nu au talentul verbalizării, cei ce nu pot „traduce” revelațiile - într-un univers ce-și izolează indivizii într-un cub de tăcere-metalică! Mulțumesc!
=  Dragoș Vișan,	Nuta Craciun [15.May.23 16:49]
mă bucur și îți mulțumesc pentru cum mă citești și cum mă înțelegi. Seneca spune că ”cine învață să moară, nu știe să mai fie rob.” Se pare că există mereu în noi nevoia de a elibera o stare internă, iar a învăța să mori e doar o acceptare a ceea ce nu poate fi întors și o împăcare cu soarta ta de muritor, unde cerul are o importanță vitală în viziune biblică, la fel și clopotul și Golgotele personale. Totul ține să ne amintească rolul nostru de ”simplă trecere” pe acest pământ, cu iarba de mână, ca singur veșmânt care ne va acoperi cândva trupul lăsat mărturie a trecerii. Recunoscătoare semnelor tale!
=  Maria Elena Chindea	Nuta Craciun [15.May.23 16:55]
da, așa este, mereu uităm că nu suntem singuri. Eu îți mulțumesc pentru semnul tău care mi-a încălzit lacrima de pe umăr.