| = ... | Oana Hemen [20.Dec.14 01:10] |
| Am găsit o trăire autentică, dar îmi e transmisă întrerupt. Nu reușesc să atribui inima unei rezervații de duzi sau unei pogorâri în slavă. Dragostea dă în spic într-un cadru natural, dar trecerea de la simplitatea anatomică ”te recunosc după pielea ta umedă/ după coapsa rotundă și părul bălai” la suprarealismul unui cadru adamic, aproape religios, e obositoare pentru mine (muguri, rod, rugul ierbii, bobul, câmpia), iar apoi reveniți la urma trupului pe cearșaf... care mă readuce în dimensiunea carnală a firii. Inima care se frânge și crapă după încrețiturile cearșafului e o definire ingenioasă a dragostei, dar nu țin pasul cu erupția vegetală. ”Tu treceai cu strada în piept”, iarăși e o unicizare desăvârșită a femeii. Și m-am oprit iarăși la versul ”iubește-mă îmi zici și te iubesc”, are gustul unei comunicări pline de nesaț. Cred că aș fi mai aproape de text dacă ați mai aerisi. Iar crinii, aurul, luna idealizează prea mult femeia (prea mult pentru gustul meu, desigur). Mi-ar fi plăcut să vă fi oprit la ”în timp ce scriu tu te ascunzi”, detaliul foii e prea tehnic pentru gustul meu. Tonul poemului e primitor și intens, de aceea am ales să intervin. Desigur, nu e necesar să mă luați în seamă. Mai trec. | |
| = re Oana | petre ioan cretu [20.Dec.14 17:59] |
| Cum textele mele sunt, sigur perfectibile, de obicei după o vreme le recitesc și umblu pe text, astfel voi ține cont și de observațiile tale. Cu un singur lucru nu sunt de acord, legat de finalul poemului, ultimul vers rămâne așa cum este acum, chiar dacă nu-mi plac explicațiile date într-un poem, cred că este necesară poziționarea femeii iubite pe versoul paginii pe care scriu. Mulțumesc mult pentru trecere și semn | |