| = (inima-mi toată... o odaie) între lumină, ochi și minte | oancea sorin [14.Jul.14 19:35] |
| Discursul din a doua strofă e continu între eu și natură. Gustul întregi poezii e în modelul acțiune-reacție între cadru exterior și starea-senzația eului. Eul pare o personificare indirectă a asfințitului, nevrotică. "Ce bântuie carnea ce-mi tremură-n genii" îmi pare versul cel mai bun. Greoaie partea cu atom si fulg deși pare a fi doar ermetică. | |