| + vremea nucilor | Lavinia Micula [15.Feb.12 21:25] |
| poemul are tot ce-i trebuie un nuc să ajungă la cer. este genul de text care n-are nevoie de argument pentru a fi evidențiat. mi-a plăcut de la rădăcină până la ultima creangă. păsările stau uneori cu urechea lipită de pământ. altfel este poemul acesta al tău, Adrian! lavinia | |
| = cred că | Ottilia Ardeleanu [15.Feb.12 21:52] |
| e singurul mod de a sta de vorbă cu trecutul dar și cu prezentul, acolo în liniștea sacră de pe tărâmul care leagă lumea aceasta de lumea cealaltă. mi-a plăcut "vorba cu tata", mai frumoasă ca orice spovedanie. | |
| = parere | Rodica Vasilescu [09.Oct.12 17:25] |
| e la fel de enervant ca poemele lui komartin cu tatuca. adica mie personal, fazele astea corasonice, scrise intr-un stil ultraserios si semisensibil nu-mi plac. 'drumul pana la tine e mai lung cu un mormant' pe mine nu ma incarca cu nimic. in a doua strofa vezi ca e somatea, nu somata. de la televizor pana la etajera, in strofa doi, imi place cum descrii, inainte de asta insa, e peticit de locuri comune sau chestii mult prea abstracte care-mi lasa impresia ca le-am mai vazut in alte texte. adica deja cand scrii ceva abstract cu duminici semeni cu toata lumea (ca atunci cand scrii despre coaste si tample). pseudosemilamentarea din strofa 3 e de-a dreptul enervanta, chestia cu 'scriu prost' pentru ca stii de fapt voiam sa fiu ceva dar am devenit altceva. asta e ceva foarte reusit "nucul care-ți crește din piept zgârie burțile ciorilor, gardul ce te măsoară a năpârlit ruginiu, placa cu numele tău abia te mai ține minte..." insa versul cu ti s-a maturizat crucea suna efectiv ca naiba. nici n-as sta pe ganduri daca sa-l pastrez. din ultima strofa am retinut mancatul nucii care e o imagine destul de simbolica, in rest, cealalta parte a strofei pe mine ma plictiseste. si partea cu cartile de tabinet e draguta. s-a scris atat de mult pe subiectul asta incat trebuie sa reusesti s-o faci foarte diferit fata de tot ceea ce se afla in spate. mie poemul tau, in proportie de 65% mi se pare prelungirea altor poeme citite de-a lungul timpului. | |
| = răspunsuri | Adrian A. Agheorghesei [16.Feb.12 14:22] |
| Lavinia, Ottilia, mă bucur că ați rezonat. Claudiu, "e la fel de enervant ca poemele lui komartin cu tatuca. adica mie personal, fazele astea corasonice, scrise intr-un stil ultraserios si semisensibil nu-mi plac." - s-a-nțeles. Nu-ți plac. "'drumul pana la tine e mai lung cu un mormant' pe mine nu ma incarca cu nimic. in a doua strofa vezi ca e somatea, nu somata." - pe mine mă încarcă. Cu siguranță încarcă textul cu măsura reală a dispariției. Poate și pe alții îi încarcă. Poate și lacul codrilor albastru nuferi galbeni... La noi în cartierul de acum 15-20 de ani, se spunea "somata". În lipsa unui argument al autorității, cine hotărăște cum e corect? Chiar și cu acel posibil argument, tot realitatea care naște fenomenul câștigă. " de la televizor pana la etajera, in strofa doi, imi place cum descrii, inainte de asta insa, e peticit de locuri comune sau chestii mult prea abstracte care-mi lasa impresia ca le-am mai vazut in alte texte. adica deja cand scrii ceva abstract cu duminici semeni cu toata lumea (ca atunci cand scrii despre coaste si tample). pseudosemilamentarea din strofa 3 e de-a dreptul enervanta, chestia cu 'scriu prost' pentru ca stii de fapt voiam sa fiu ceva dar am devenit altceva." - când cineva îmi reproșează că aduc cu cineva dpdv lexical - "cand scrii ceva abstract cu duminici semeni cu toata lumea (ca atunci cand scrii despre coaste si tample" - de obicei nu răspund. Când afirmația este extinsă și devine argument de sine stătător, mă gândesc bine, apoi zâmbesc. "pseudolamentarea" - știi, Claudiu, deplasându-mă scurt, e ciudat un lucru: suntem atât de obsedați să nu fim patetici în texte, încât unii, pe lângă faptul că ajung la osul poeziei cerebrale/tehnice/ismică/poetizării etc, uitând pentru ce și cine scriu, au tendința degrabă vărsătoare de verdicte ce includ automat orice urmă de emoție ori sinceritate (neacoperită de acest prim strat de falsare, care e metafora in sine) în urna lacrimilor. Ori în hora lamentărilor. Deci, da, acolo mă lamentez, firește. Versul cu crucea (ți s-a maturizat) poate că e o exprimare hazardată. Ori puțintel teribilistă. Nu știu. Mulțumesc de timp, observații, și de acel 35 la sută de. | |
| = tot o părere | radu stefanescu [16.Feb.12 16:25] |
| îmi pare un monolog a cărui sinceritate în intenție (firește) n-o contest (la tema asta, nici nu poate fi contestată, mai ales de cei care-au trăit, în felul lor, aceeași dramă); dar în care, abuzînd de artificii stilistice și procedee declamative cel puțin discutabile, muți ușurel miza într-o zonă pur teatrală, care pare să țină mai mult de arta meșteșugului, uitînd cumva mesajul, care e același, extrem de simplu, universal. și pe care nu (mi)-l transmiți. e un poem care pare elaborat pe îndelete, chiar în zile diferite - în consecință, în stări diferite; în care poetul, sorry, pare că sfîrșește sufocat de admirația propriei retorici, pe scurt, furat de peisaj. de ce zic asta. dpdv lexical, se simt (eu simt) lipiturile. sigur, poți invoca (la mine unul, fără succes) argumentul că așa a curs, dar la densitatea asta de alegorii pe metru liniar de text, argumentul spontaneității cade. la fel, peste tot se simte crisparea (ți-o zic ca simplu cititor). unele replici par de actorie pură, evident prefabricate ("televizorul diamant a suferit 3 anevrisme" - aici în plus, cam școlărește), altele par din alt film (mi-am rupt ața c-o Ană plină cu melci verzi în ochi), altele, mimînd un soi de umor negru, de voioșie căznită, eșuează într-un sordid plat, complet deplasat (vezi că nenorociții ăștia vii vor să te-adune într-un sac de pânză). cred că trebuia să-i zici "de vorbă cu tine" și să-l încadrezi la personale, restul s-ar fi înțeles. n-ai mai fi fost suspect de poezie - te-am citat. aici, de antipoezie - caz în care (poate de bine, și doar în opinia mea / de care firește, nu trebuie să ții seama), ți-a ieșit. | |
| = pentru radu, cu plecăciuni | Adrian A. Agheorghesei [16.Feb.12 18:08] |
| Radule, mai întâi, dacă tot faci afirmații de genul "dpdv lexical, se simt (eu simt) lipiturile. sigur, poți invoca (LA MINE UNUL, FARA SUCCES) argumentul...", nu mai pune, frate, "părere" în capul comului, pune și tu "verdict" ori "am spus. punct!", pen' că dacă pornești la drum cu chestii ca "orice ai spune, eu rămân ce-am fost - flegmatic" orice discuție e încheiată înainte de-a fi început. Apoi, când te contrazici (singur, evident) în 15 rânduri, eu ce să mai spun? "îmi pare un monolog a cărui sinceritate în intenție (firește) n-o contest ---> la fel, peste tot se simte crisparea (ți-o zic ca simplu cititor). unele replici par de actorie pură, evident prefabricate". În rest, dacă ești de acord că, în poezie, e mai important cum spui decât ce spui, orice text e cel puțin bănuibil de travaliu (tehnic), iar cu puțină înverșunare, orice text e scos drept artificial, și dus în pixeli publici, spre lapidare. Câtă vreme există tropul, metafora și alte instrumente lirice, nu există text firesc, există doar manieră firească de-a fi scris. Remember that! Peste toate, mi-e dor de vremurile noastre bune, când împărțeam virtual un butoi de bere și, din când în când, eram geniali - unul ca poet, altul ca critic. Deh! | |
| = adrian | radu stefanescu [16.Feb.12 19:35] |
| cine-s eu să dau verdicte? tot părere rămîne. cine știe, peste o vreme, recitind (și eu, și tu) în altă cheie, o să ne schimbăm părerile (evident, vor rămîne tot opuse, eu am să mă îndrăgostesc de poemul ăsta, iar tu, prinzînd de veste, ai să-l ștergi)... în rest, și eu :) seară frumoasă. | |
| = stau de vorba cu tata - a.a.a. | Petrică Viorica [16.Feb.12 21:39] |
| "de vorba cu tata" - eu cred ca poezia a fost scrisa dintr-o "suflare". cine nu mai are parinti, intelege. pentru ei este scrisa. stam de vorba adesea cu ei. si aici imi place cum suna toata poezia si mai ales finalul trist " daca te mai gasesc,/ am sa-ti mai spun de mine, de altele ". pe tata il gasim intotdeauna. dar ne raspunde rar. | |
| = Mi-a plăcut! | Nicolae Popa [16.Feb.12 23:58] |
| Din p.d.v. literar (la ce eu de la o vreme mă pricep tot mai puțin, căci se adună tot mai multă literatură în urma mea) s-ar putea să fie prea literaturizat, însă din punctul d.v. al unui cititor de poezie este de o savoare spectaculosă, se citește cu mare plăcere, dar nu vreau să generalizez, fiindcă cititori de poezie sunt tot mai puțini și nu e de nasul lor să se bage unde nu ei decid... Mi-a plăcut! | |
| + ... | Silvia Bitere [17.Feb.12 10:09] |
| Tot somata spuneam și eu, fire mai băiețoasă, deh,cu frate mai mare decât mine. Și cu ce să mă joc decât cu ce se juca și el. Ne ascundeam pe după copaci cu niște bețe în mână pe care le credeam arme de război și ne făceam că tragem cu ele și de aici moarte sau nu, categoric metaforic! Acu, nu știu exact dacă tot asta reprezenta și la tine "somata" - se pare că la tine erau cornete, noi aveam bețe, sâc!. Noi strigam când "trăgeam" și când vedeam vreun cap care ieșea de după vreun copac: SOMI-SOMA! Eu am simțit poemul acesta sincer, mi-a plăcut foarte mult "maturizarea de la cruce" - o imagine copleșitoare, o durere suportată, bine stăpânită prin resemnare împletită cu mult dor, cu multă dragoste, ca o aducere aminte. Începutul l-am privit firesc, o introducere necesară. Nici nu era nevoie de artificii artistice. Este o introducere necesară întregului, așa cum este ea. Foarte bine puteai începe cu a fost o dată un tată sau tata... În strofa a doua aș renunța la:"dar te plictisesc, nu?" - lasă doar etajera, ca cititor văd trecerea și enumerarea, Pateticul bine mânuit prin acel:"Tu ce mai faci?" M-aș opri la: și m-am apucat să scriu(chiar dacă registrul poetic de aici este unul de confesiune și mizează pe scene naturale, reale, nu spune tot. De ce prost și nu bine? Înțelegi ce vreau să spun. Aș renunța imediat la Taci? și aș intra superb în scenă cu genialul ironic al replicii-monolog "Ai devenit greu abordabil, tată!" Cam astea sunt cârcotelile, în esență și ca emoție pe vers, am simțit și somata și crucea maturizată și pămătuful și nucile. | |
| = despre | Alina Mihai [17.Feb.12 15:27] |
| Face parte din categoria aceea de texte care, prin mesajul personal, îți cam retează degetele, fiindcă vorbește despre părinții pe care toți nu-i vom mai avea, dacă-i avem încă, la un moment dat. Apare ca o împietate să critici, cu atât mai mult când faci parte din categoria ălora care și-i plâng pe cei plecați. Discut totuși la nivel stilistic. Caracteristicile drumului, "de fiecare dată mai lung ca mormântul", nu-mi transpar deloc de-aici... ce anume din "trăsăturile" unui mormânt s-ar putea aplica drumului, ca să pot scoate-un sens din această apropiere? Nu-mi place cum sună "cu cornete" deși jocul de altădată îmi evocă frumos amintirea copilăriei. Prima experiență sexuală e din alt registru, parcă scoate capul, prin poezie, băiatul de după blocuri, temător c-ar putea fi considerat sensibil și delicat. În dreptul "crucii maturizate"sunt, iar, în dilemă...adică? Nu-mi plac nici intervențiile "dar te plictisesc", "ai devenit greu abordabil", "aa..." ... cred că ai vrut să subliniezi puterea uitării care te copleșește, în timp, împotriva voinței tale dar n-am siguranța asta. Finalul e și ... nu-i. Pe de-o parte pricep că spui că vei muri și vei ajunge-n locul lui, pe de alta nu-mi place cum ai zis-o. Nu-mi place cum cade "a mânca" alături de sacul de oase. Cred că, păstrând proporțiile, fiindcă te consider un scriitor foarte talentat, n-ai reușit un text bun. Și poate că motivul e atât de omenesc că n-are legătură cu talentul, ci cu durerea aia profund umană pe care adesea n-o putem controla. | |
| = "re"uri | Adrian A. Agheorghesei [17.Feb.12 16:41] |
| Nicolae Popa, firește că poezia are nevoie, în primul rând, de cititori. Dar are nevoie și de critici. Din mai multe perspective, nu neapărat tehnica ori progresul/regresul. Mulțumesc de popas! Silvia, totul e perfectibil. Observațiile tale sunt binevenite. Mulțumesc pentru apreciere|! Alina Mihai, din motive pe care le-ai subliniat și tu, în trecere au ba, nu am să mai discut chestii stilistice. Spun doar că "drumul până la tine e mai lung cu un mormânt" trebuie înțeles atât al propriu, cât și la figurat (apar gropi/morminte noi - fizic. Nu se snes trebuie/ar trebui să se discute. Am luat ce era de luat din intervenția ta, pentru care-ți mulțumesc! | |
| = viorica | Adrian A. Agheorghesei [17.Feb.12 16:43] |
| Viorica, de abia acum am citit comentariul tău. Mulțumesc pentru felul în care te-ai apropiat de text. | |
| = err | Adrian A. Agheorghesei [17.Feb.12 16:44] |
| err: nu de sens ar trebui... | |
| = pi șentru... | Cătălin Al DOAMNEI [17.Feb.12 19:57] |
| poemul trasmite intr-adevar emoția departarii, deși, pentru mine, drumul până la tatăl meu rămâne drumul cel mai scurt, cel mai repede, ,,pi șentru'', și , sper că nu numai pentru mine... | |
| = fain | silviu dachin [02.Mar.12 21:46] |
| una din variantele posibile cand citesti astfel de poezie: fara demontari si impartiri si mai ales nu pornind de la ideea ca a fost scrisa pentru specialistii in poezie intru declararea vreunei poetici arse... Am citit textul asta si am recitit textul cu "noapte buna, copii" si e clar, oricat de "chimist" ai fi, ca omul incearca sa rezolve o problema, sa inteleaga un anume fel de tata... Deci, am citit-o intreaga, am lasat-o sa se dizolve in creieri si nu numai si e clar, e poezie! penitza:) | |