| = vertical | Adrian A. Agheorghesei [02.Nov.11 20:32] |
| ...Remarc modul în care descriptivul nu alterează sensul discursului; sau, dacă vrei, nu precede mesajul (fie el - mesajul - cât de ermetic), ceea ce, din perspectiva mea, este o reușită care ține de finețea talentului, de experiență și, de ce nu, de disciplina artistică. A mula sensul pe imagine (poetizare -->figură de stil --> curent literar) este, după a mea părere, un reflex pseudopoetic, pe care, din pacate, azi, îl întâlnim frecvent. ...Cum spuneam, la tine e invers - imaginea se mulează pe sens. Un argument ar fi acela că, dacă citesc textul dela coadă la cap, nu mai ințeleg absolut nimic. Așadar, textul trebuie citit vertical (iar prin 'vertical" înțeleg și conotațiile). "e fâșia de-oglindă care habar nu ai când și cum se-nvechește argintul căzut pe la colțuri, seringi pe care începi să le aranjezi în formă de mobilă" - excelent. Ar mai fi câte ceva de spus, dar mă opresc aici din rațiuni care țin de teoria bățului de chibrit :). | |
| = err | Adrian A. Agheorghesei [02.Nov.11 20:33] |
| err: de la | |
| = adrian | Cristina Sirion [02.Nov.11 20:53] |
| un comentariu mult mai fain tecat textul in sine, pentru ca tinteste exact in intentie. mi s-a mai intamplat, dar rar, si de fiecare data sunt surprinsa pentru ca eu intru intr-un text hotarata sa rezonez si nu intotdeauna ii gasesc esenta, locul acela in care pulseaza. asadar, pentru asta, respect. pentru restul, multumesc. :o) in ultimul timp, cred ca titlul e foarte important in ceea ce am de spus dupa. un fel de joc, cu riscul lui. te mai astept, adrian, mi-a facut placere. | |
| = n-am uitat | Cristina Sirion [02.Nov.11 21:24] |
| dar pur si simplu nu remarcasem. multumesc, eugenia. | |
| + ... | radu stefanescu [03.Nov.11 21:26] |
| după părerea mea, colajele nostalgice de genul ăsta îți ies atît de bine fiindcă exploatează în gradul cel mai înalt atuurile feminității tale (fie doar poetice) - o anumită artă a imaginii, a însuflețirii obiectelor, ludicul, gingășia, acuitatea observației, memoria, etc. chestii pe care eu unul nu le am și pt. care te invidiez. vrei și-un feedback emoțional? un soi de deja vu, de inexplicabilă melancolie. o fi de la motanul lipici, deși toți motanii copilăriei mele îmi amintesc că purtau nume bleah, terminate în "ilă" și nu îmbătrîneau niciodată (mai precis mureau eroic, de tineri) hoțomani, curvari, vagabonzi, lipsiți total de simț poetic și aderență la valorile familiei. -> un cititor p.s. mi-a plăcut mult chestia cu gîndacul | |
| = cristina | Oana Zahiu [03.Nov.11 21:54] |
| da. si mie mi-a placut mult cum faci tu mobila din siringi si apoi totusi, se insenineaza deasupra crengilor. ce mai mi-a placut este faptul ca am senzatia ca poezia asta manuieste o camera cu enshpe mii de pixeli care isi apropie obiectivul si pune stop cadru asupra unor detalii de finete apoi se indeparteaza si de fapt lucrurile capata alt sens, vezi alta perspectiva a aceluiasi univers. a da. si mi-a fost tare dor de tine :) | |
| = cu | Ottilia Ardeleanu [03.Nov.11 22:25] |
| sensibilitate prezentate trăirile tale, cu măiestrie aplicate cititorului, ca pe niște pilule care conțin amintiri și care au puteri magice, după o rețetă pe care doar tu știi să o prescrii. iată doar o pilulă pe care am luat-o de bunăvoie: "sau batista în care-am dus un gândac rupt înapoi în iarbă gândindu-mă cum s-ar chinui mai puțin și-a dispărut undeva". felicitări! | |
| = cristina | raluca sandor [04.Nov.11 09:48] |
| aultimele 4 versuri ca o zăpadă in care in sfarsit respiri pana la capat si e ca înainte de somn, fără vârstă, o liniște.Ma bucur de regăsire.te așteptam. mă înclin . pentru ...schimbare în ordinea lucrurilor | |
| = in sfarsit | Cristina Sirion [06.Nov.11 01:46] |
| si timpul pentru a raspunde. radu am citit comentariul tau acum cateva zile, n-am putut raspunde atunci. eu sunt dintre cei care "impusca" uneori si habar n-am ce nimeresc. impresia ulterioara e ca primesc ceva nemeritat. venind pe convingerea asta, comentariul tau mi-a facut multa bucurie. pentru toate argumentele din el. sper sa nu te plictisesti. oana e o poezie care poate fi judecata aspru pentru ca nu-i acolo, daca vrei. ai sesizat bine impresia de umblet cu camera de luat vederi. imi amintesc de poza unei femei care m-a socat, avea o boala ciudata si arata exact, dar exact ca un copac - pielea scortoasa, extremitatile crescute diform ca niste crengi. un fel de pierdere a identitatii care mi-a starnit culmea, o repulsie pentru tot ceea ce pare ca are o trimitere ~fixa (am mai trait un moment in care ma uitam la un cristal si exact in momentul ala s-a spart; a fost interesant socul - exista un fenomen de oboseala, am aflat ulterior, legat de modul de fabricare). asa ca m-am miscat undeva in trena cuvintelor, ceea ce cred ca e obositor pentru cititori si multumesc pentru rabdare si uite, pentru ca s-a intamplat sa-(ti) si placa. raluca linistea mi se pare uneori suprema modalitate de negatie. in poezia asta ma vad ca pe-un puscarias eliberat pe cuvant. ma inclin si eu, usor in contratimp, de siguranta. :o) | |