Comentariile membrilor:

 =  "eu rămân ce-am fost, romantic"
Alina Mihai
[27.Aug.11 11:51]
Văd o dimineață de brumar, încețoșată și grea, o grădină părăsită plină de frunze, un gard de fier forjat pe jumătate ruginit. frunzele-s unde, cititorului i-a intrat umezeală în oase dar nu se lasă dus. casa aceea cu ochii scoși tocmai povestește ceva. și-n peisajul acesta o perdea albă flutură la mezanin și-un trandafir roșu străpunge retina, însăngerând cerul la orizont în timp ce poarta se deschide împinsă de dumnezeu știe cine, hârâind înspăimântător.
"cugurițele" ăla nu-mi sună bine și nu-i găsesc locul în peisaj.
înțeleg însă de ce ai diminutizat.

 =  .
ștefan ciobanu
[27.Aug.11 13:00]
alina, si eu m-am oprit la acele gurite. daca ma refeream la ore puneam sigur guri. dar asa, cu riscul de a fi disonant, dar legandu-se cumva de dulceata, am ales sa las asa. multumesc de vizita. :)

 =  prima strofă
Iulia Matei
[27.Aug.11 20:20]
e bună...e naumică :). mai ales acel unu care se repetă
strofa a doua nu îmi spune multe ca imagistică, ci doar ca idee...o văd ca un fel de punte între primul și ultimul grupaj
faină imaginea cu paznicul care lovește în merele căzute, dar ultimul vers și acel diminutiv mi se pare că dezechilbrează puțin și parcă vine de altundeva
mai trec,

iulia

+ mie
Cristina Sirion
[28.Aug.11 02:33]
diminutivul mi se pare aproape genial.
te face sa zambesti si stii bine ca nu-i o scapare.
m-a uimit cat de eterica e scrierea asta.
nu din prietenie, categoric nu din admiratie, ci pentru ca m-a cucerit pur si simplu totul din ea. si chiar cred ca merita, din punctul meu de vedere, si pentru diminutivul ala!

 =  ca o
Ottilia Ardeleanu
[28.Aug.11 11:46]
cămașă de noapte, răsăritul...
o scenă matinală cu doar câteva elemente cheie, mataforizate, o imagine ca o scenetă într-un singur act care se termină cu gust dulceag, aproape misterios, deși este chiar realitate.
foarte frumos! felicitări, Ștefan!

Ottilia Ardeleanu

+ o provocare pentru autor
Sorin Teodoriu
[29.Aug.11 07:18]
Am spus-o si cu alte ocazii, consider acest gen de poezie un nou inceput, metaforele sunt alese cu grija, unele se afla in miscare, altele sunt inghetate intr-o contemplare omeneasca, ai reusit sa descoperi gramajul corect suprarealism si naratiune, nu lucrezi doar pe suprarealism cu toate ca ai putea face lucrul asta si este inca o idee buna de compozitie. Vezi tu, toate aceste detalii eu le-am numit stilul Stefan Ciobanu. Sa aibe loc o reinviere a suprarealismului rescris in actuala conjuctura? Sa gasesti drumul spre inimile grabite si indiferente ale tinerilor intr-o lume nebuna si hlizita? Uite o provocare uriasa pentru autor.

 =  da
Anca Roshu
[29.Aug.11 20:50]
si mie mi-a placut poezia asta, incepand cu titlu, excelent ales.
un text pe care l-am vazut si auzit, de la scartaitul trandafirilor, trecand prin unicul scaun si unicul nor, si pana la sunetul merelor lovite de batul paznicului.
strofa a doua o percep ca o tranzitie intre 1 si 3, frumoasa dar nu neaparat necesara.
singurul lucru cu care nu ma-mpac este ultimul vers, care mi se pare in plus. si, desi inteleg care e ideea diminutivului, tot ma zgarie la urechi.
altfel, superpoezie, stefan!

 =  in sertar, un trandafir scârțâia.
Dan G. Dediu
[29.Aug.11 21:45]
Ce minunat funcționează treaba asta: vine un prieten și îți spune ești genial, chiar m-a uimit cât de eterică e scrierea ta, mai vine unul și spune că ai un stil deja și că vei inventa a cincea roată, și toate comentariile curg inevitabil așa.
Pentru cine n-a citit nimic suprarealism, normal că o astfel de poezie e revoluționară. Din păcate, nu e nici măcar o reproducere de calitate, darămite reînviere. Sunt doar niște colaje de imagini meșteșugite, îngrămădite să iasă de un poem. Nu există un ritm al interiorității, nici măcar delirul ăla specific suprarealiștilor, e un text cuminte cu niște cadre și în rest totul plutește la suprafață.

 =  sentințele nu sunt argumente
Alina Mihai
[31.Aug.11 11:26]
cadrul 1
"în dimineața aceasta
trandafirii scârțâie ca niște porți de metal
este un singur scaun în grădină
și un singur nor"

în cadrul natural schițat subtil printr-o metaforă inedită, totul stă sub semnul lui Unu, al Ființei, al Revelației, centru mistic de unde strălucește soarele. Unu e bază și punct de plecare, e simbol unificator.

strofa a doua "în dimineața aceasta
trandafirii scârțâie ca niște porți de metal
este un singur scaun în grădină
și un singur nor" într-un asemenea element activ și masculin precum aerul, se manifestă o absență feminină. lipsa iubitei (de ce nu a inspirației?) e resimțită acut, există o breșă uriașă între lipsa ei fizică și prezența ei în spirit prin forța evocării, prin ciudatele mecanisme ale amintirii. o foarte inspirată metaforă a dorului, a dorinței, a așteptării.

cadrul2

nu cred că metafora paznicului grădinii mai are vreun secret. intersanți sunt pomii, care-s mai mulți. ca și merele. iar ispita nu există. se va fi întâmplat în trecut, fiindcă, acum, când nu mai e nimeni de ispitit, merele se irosesc.

finalul: metafora timpului alergând grăbit și, culmea, vesel. veselia asta sugereză regăsirea, revelația promisă de Unu, încă din debut.
nu știm care e această revelație, știm doar că s-a produs.

și o întrebare: cât de omenesc e acel "mine" din "secundele fug pe lângă mine" și pe lângă cine trece timpul, vesel, fără să-l atingă?





Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !