| = Povestea lui Andros din Ergates | george geafir [20.Feb.11 13:44] |
| Încă de la primele rânduri, ai impresia că pășești și tu, ca cititor, alături de copacul ce luminează drumul „cu discul spelb al lunii” într-o lume a isprăvilor pline de miez, precum în aceea a povestirilor sinaitice de neasemuită frumusețe și deosebită profunzime. „ Vreau să te iau cu mine și să-ți arăt lumea. Să înveți de ce omul nu trebuie să trăiască singur. De ce singurătatea este o boală grea, primejdioasă”. Pilda albinei vine în sprijinul celor spuse mai sus: „Atunci când omul care le are în îngrijire moare, ele (albinele) pleacă pentru totdeauna în alte zări(...) Pleacă pur și simplu, rănite de dispariția omului ce le-a vegheat și îngrijit . Poate că pleacă să-i lumineze omului calea spre dincolo și să-i ajute sufletul să treacă cele douăzeci și patru de vămi ale văzduhului”. Până și o biată albină, ne spune autorul, pricepe rostul viețuirii sale printre suratele ei, deși are libertatea de a zbura acolo unde își dorește; numai că un „om”, zic eu, care întâmplător este și român, nu pricepe rostul viețuirii românului printre conaționalii săi. O proză în doze optime de lirism este „Povestea lui Andros din Ergates”, care în mod fericit se aseamănă portocalei înălțate în tării, pentru ca apoi pe boltă să răsară soarele. Cu urări de largă respirație, Geo. | |
| = George, nici nu îndrăzneam... | Emil Iliescu [20.Feb.11 22:29] |
| George, nici nu îndrăzneam să mă gândesc că micul basm al lui Andros va vibra în sufletul cuiva! Și asta fiindcă sunt atât de puțini cititori azi care încearcă să pătrundă într-o altă lume decât în cea reală. Mi s-a reproșat pe un alt site că nu scriu despre realitatea crudă, dură, mai "fără perdea", să zic așa. Dar și povestea lui Andros este una ce ține de realitatea ce ne înconjoară, chiar și atunci când ne aflăm departe de casă, de cei dragi. Te invit să fii alături de Andros în celelalte episoade ale drumului său inițiatic! Îți mulțumesc pentru trecere și semn! Cu prietenie, Emil Iliescu | |