| + cateva pareri | Paul Gabriel Sandu [16.Jan.11 19:36] |
| Exista doua versuri foarte frumoase in poezia ta, Ottilia, doua versuri care concentreaza in lapidaritatea lor, intreaga miza a poeziei: "singure in reverberatie/ dezamagirile". Asezarea asta de cuvinte e cu precadere frumoasa pentru ca e strabatuta de absenta fluida a predicatului precum un oras de o albie secata. Versurile insele sunt numai reverberatii, numai ecouri ale unei morti deja indepartate, ale unei absente, ale unui regret. In urma neputintei de a crea, inertia efortului se transforma in dezamagire. Dramatismul primelor sase versuri se incheaga perfect. Urmeaza apoi un fel de cadere, tristea e prea putin fata de ce a fost pana acum, poezia se dilueaza, sentimentul de dramatism de la inceput se destrama. La final intrarea publicului in scena - ca sa (nu) aplaude - marcheaza o ultima treapta a indepartarii de dramatismul primelor versuri. Poate ca ar fi trebuit sa ai curajul sa retezi poezia dupa cel de-al saselea vers. Sau poate ca ai fi putut construi restul poeziei asemeni unor reverberatii, cu tuse vagi, pierzandu-se undeva la capatul tacerii unei sali lipsite de oameni. Din propria mea experienta stiu ca cel mai greu este sa ramai aproape de imaginea, de ideea, de ritmul pe care reusesti sa-l fixezi la inceput, prin cateva versuri, prin cate un cuvant pus la locul lui. Poezia insasi, cand incepe sa creasca, are inscris in codul ei genetic, asemenea unui fetus, intreaga ei dezvoltare ulterioara. Trebuie numai sa ai rabdare si sa o lasi sa creasca. Sau sa-i accepti moartea. | |
| = seara stelei! | Ottilia Ardeleanu [16.Jan.11 21:22] |
| Paul, se pare că binele și răul acționează reciproc. niciunul nu se lasă mai prejos, așa încât, atunci când ceva bun are loc, trebuie să urmeze, știi tu... de aceea, se pare, unei idei bune trebuie să-i urmeze una, hai să-i zic mai puțin bună. îmi place exigența ta. poate că ai dreptate că poemul scade din intensitate. asta mă face să reflectez asupra finalului, ori, poate, să-l suprim... dar, știi ceva, tristețea aceea este singura care mai salvează ceva. am dăruit finalului o șansă. poate că nu am făcut bine. steluța pe care ai așezat-o cu blândețe în colț îmi dă sentimentul că nu trebuie să renunț, că vioara așteaptă maestrul... din cauza ta, Paul, voi avea o seară cum de mult n-am mai avut. și pentru aceasta îți mulțumesc. nu voi renunța la sfaturile tale, pentru viitor. sper să și pot arăta că am beneficiat de ele. îți mulțumesc este prea puțin spus. Ottilia Ardeleanu | |
| = pt orchestra poetică reușită | Cristina Cirnicianu [17.Jan.11 07:07] |
| scurt comentariu înainte de-a pleca la muncă. mi-a plăcut concentrarea acestui poem, sensibilitatea frumos cuprinsă în cuvinte. bravo! mai trec cu prietenie Cristina C | |
| = Amprente | Laurentiu Babi [17.Jan.11 18:01] |
| Am ales sa citesc poezia aceasta nu doar pentru ca era ultima postata (a contat, recunosc). Titlul m-a atras indeosebi fiindca am viyionat recent Le Concert-pelicula senzationala a lui Mihaileanu. Citind versurile ma gandeam ca, daca golesti poezia de metafore, ramane destinul concret al unui om oarecare cu pasiunile si tristetile vietii lui pamantesti. | |
| = otilia- curaj | Nache Mamier Angela [17.Jan.11 19:30] |
| un poem fragil ,delicat,cu versuri reusite care dovedesc o evolutie în mentalitatea autoarei care a înteles rolul important al auto-exigentei în poezie urmele unei anumite timiditati sunt mai rare ,acest curaj duce la texte mai reusite,mai putin comune | |
| = mă bucur | Ottilia Ardeleanu [17.Jan.11 20:10] |
| să vă am alături și vă mulțumesc. mă onorează trecerea dumneavostră pe aici. doamna Angela, cuvintele pe care mi le adresați îmi dau curaj. Cristina, a fost, ca de obicei, inspirație de moment. Laurențiu, bun venit! am să redau din poem următoarele: "vioara mâinile mele tăcerea dezamăgirile tristețea inima nimeni" și spun doar atât: ai citit esențialul. mă bucur să te găsesc în această pagină. Vă mulțumesc, încă o dată, și vă aștept ori de câte ori timpul vă permite și dorința vă îndeamnă aici. Ottilia Ardeleanu | |
| = Așa este, | Liviu-Ioan Muresan [19.Jan.11 19:31] |
| nimeni nu aplaudă la scenă deschisă. Unii din timiditate, alții din necunoaștere, alții din invidie, alții... Aici e bine surprinsă așteptare și neînțelegerea nerecunoașterii. Fiecare strofă e bine închegată, un micropoem în sine. Sau o vorbă de duh. E o plăcere atunci cînd poezia abordează teme mari, întrebările existențiale. Tot mai rar, din păcate. | |
| = existența - | Ottilia Ardeleanu [19.Jan.11 21:43] |
| un motiv pentru comunicare, iată! mulțumesc pentru trecere și interpretare. mă onorează. Ottilia Ardeleanu | |